Cartea cuprinde romanul de analiza psihologica, Adela, un tabel cronologic, dar si repere critice, la adresa lui Ibraileanu si a operei sale.

Garabet Ibraileanu (1871-1936), critic literar, eseist, traducator si romancier, a fost profesor de istoria literaturii la Universitatea din Iasi, dar si redactor al revistei „Viata romaneasca” intre anii 1906 si 1930. Acest teoretician si promotor al criticii literare stiintifice a avut o mare influenta asupra literaturii romane din primele decenii ale secolului al XX-lea.
„Adela e, poate, intaiul nostru roman de observatie exclusiv sufleteasca, inaintea celor ale scriitorilor din generatia lui Eliade, Holban, sulutiu sau Blecher. (…) Adela e un roman de analize psihologice microscopice. Progresia «intoxicarii» sentimentale este perfecta si insesizabila. Nu exista nimic fara semnificatie in gesturi, atmosfera, cuvinte, pe scurt, in detalii. Excelent analist, Ibraileanu e si un observator exact si plin de umor. (…) Acest roman discret, despre o lume de mult apusa, nu a imbatranit stilistic aproape deloc. Ici-acolo, cate un rid, mai ales de natura lexicala. ” Nicolae Manolescu
Fragment:

" Lunga tovarasie din ziva asta, singuri printre oameni necu-noscuti si pe drumurile desarte, ca si senzatiile neobisnuite simtite in comun acolo pe munte — isi produceau acum efectul. Bariera dintre noi slabi. Discutia deveni mai libera, mai intima, cu un caracter mai personal. Singurul subiect care ma interesa era ea. Cu aere de psiholog dezinteresat ii detaliam calitatile, staruind mai cu seama asupra inteligen-tii. „Ma lingusesti... Pentru ce ma lingusesti?" adauga ea, subliniind si adnotand fraza scurta cu lumini ascutite in ochi si dandu-i o melodie gingasa. Era zambetul ei obisnuit, acum mai complicat, si disociat: usoara ironie in ochi, simpatie calda in glas.
    Am ignorat acompaniamentul logic si muzical, si am ramas ferm cantonat in psihologia descriptiva. Altfel as fi cazut in quasi-declaratii, firesti poate, dar nejustificate — atat de insidioase erau replicile si atitudinea acestei femei, pe care acum trei ani o credeam un fel de Gretchen in eternitate. Dar fetele sunt crisalide care provoaca surprize, cand se transforma. De altfel, quasi-declaratiile mele ar fi devenit declaratii, un barbat innodand funii groase acolo unde femeia, subtila si stratega din natura, impleteste fire de painjen.
    Elogiile mele avand rolul sa justifice prietenia pe care i-o arat, ea ma intreba in chipul cel mai natural — simplu si serios — la cine „tin" mai mult, la prietenul meu X ori la ea. Sentimentele mele prea deosebite pentru X erau o inventie a ei, de circumstanta. Mi-au trebuit cateva momente spre a ma pune in starea de suflet necesara ca sa pot face fata cum trebuie la situatia noua, creata intre noi de cuvantul care atingea problema delicata.
    Am asigurat-o, cu tonul cel mai expozitiv posibil, ca nu tin la nimeni atat de mult ca la dansa, subestimand cu exces si pe X si importanta lui pentru mine. Era vorba de simpatie, de prietenie, dar... Cuvantul „a tinea" ni-l aruncam ca o minge primejdioasa. Şi-n azurul ochilor ei, eternul ascutis de lumina...
    Dumnezeule mare! acum zece ani lucrurile s-ar fi petrecut altfel — si rapede. Dar acum zece ani, o femeie de douazeci de ani n-ar fi vagabondat cu mine prin vai si pe dealuri si s-ar fi ferit sa ma intrebe daca fin la ea mai mult ori mai putin decat la X sau Y. Iar daca totusi m-ar fi intrebat, as fi stiut sigur cum sa traduc intrebarea, i-as fi raspuns inlocuind pe anemicul „tin" cu un cuvant mult mai robust.
    Dupa ce am asigurat-o in termeni precisi si gravi de prie-tenia mea nestramutata ochii ei spuneau: „Nu e nevoie de atata argumentare..." — i-am sarutat amandouit mainile. lucire scurta in ochi, apoi o usoara increfitura intre sprancene, pe urma o fugitiva expresie de concentrare sufieteasca, comuna tuturor oamenilor cand vreau sa-si lamureasca o problema impusa de imprejurari neasteptate... si imediat masca ei obisnuita de inger care te persifleaza pentru ca scump. Fireste, am continuat vorba cu fraze cat mai lungi si mai sustinute, ca si cum nu s-ar fi intamplat nimic, ca si cum ges-tul meu intempestiv ar fi fost foarte la locul lui si prea obisnuit ca sa mai merite vreo atentie.
    Dar acest gest, provocat oarecum de vorbele ei, mi se parea ca-mi da drepturi noua, ca o facuse putin a mea."