De când cu transformarea radicală a mijloacelor de comunicare, de când cu revoluția 2.0 a mediilor virtuale, de când ne-am cultivat obișnuința să scriem sms-uri, e-mailuri, să purtăm conversații pe messenger, să ne actualizăm statusul pe facebook, să tweet-uim și să înregistrăm videoconferințe raporturile noastre cu tehnologia au devenit tot mai intime și mai frecvente, la scară largă. Interesant este faptul că nu doar tehnologia ne modelează și ne amprentează, prin felul în care se insinueazaă în viața noastră, prin felul în care ne fragmentează atenția, prin integrarea cvasipermanentă pe care ne-o asigură în rețelele virtuale ci și noi lăsăm o proiecție a sinelui nostru în complexa țesătură virtuală nelimitată. M-am gândit la un moment dat că probabil, dacă nu astăzi, cel puțin în următorii 10-20 de ani, idenitatea noastră, a celor care utilizăm din plin toate aceste mediumuri variate va deveni într-un fel arhivabilă: va exista un puzzle complex, alcătuit din fragmente de poze, texte, statusuri, mesaje, e-mailuri extrem de numeroase, stocate pe diverse suporturi care vor putea recompune într-o formă aproximativă nu doar istoria noastră personală obiectivă, ci și trăirile și coordonatele principale ale personalității noastre transparente în numeroasele comportamente comunicaționale pe care le-am manifestat. Am fost foarte plăcut surprins să văd această idee implementată elaborat într-un roman, într-o poveste care urmărește captivant consecințele și provocările filosofice pe care le ridică posibilitatea de a ne depozita, paluzibil sinele (deci nu atât de SF, precum în povești de genul Johnny Mnemonic – cu memorii umane downloadabile pe chipuri), într-o formă virtuală.

În romanul lui Laurie Frankel, tocmai datorită acestei interacțiuni profunde și de durată cu tehnologia, problema comunicării cu morții nu se mai dovedește apanajul misticilor, al acelor mediums cu table Ouiji, ci mai degrabă devine o zona operabila a informaticii, a programării. Când Livvie, bunica prienteni lui, Meredith, moare, geniul informatic Sam Elling reușește să conceapă un program care să simuleze, la început textual, apoi inclusiv în conferințe video, comportamentul și atitudinile lui Livvie. Algoritmul dezvoltat de Sam nu face altceva decât să compileze și să proceseze mesajele electronice și sms-urile pe care Meredith le-a schimbat în timpul vieții cu bunica ei și să deducă prin decelarea stereotipiilor din comportamentele lui Livvie, prin aproximație, cele mai potrivite reacții și abordări conversaționale. Gândit inițial doar ca o formă de consolare pentru prietena sa, profund marcată de dispariția bunicii, prin intervenția vărului lui Sam, Dash, programul ingenios va deveni prilej pentru dezvoltarea unei afaceri. Deși cadrul de organizare și intenția acestui demers sunt lămurite pentru cei trei antreprenori, acțiunile lor vor avea totuși un impact neașteptat și vor ridica tot felul de consecințe neanticipate.

Simulările produse de Sam nu reprezintă desigur inteligențe artificiale autentice: ele sunt capabile să ofere întâmpinări și conversații punctuale, în limitele bazelor de date existente, în limitele informațiilor procesate din sursele virtuale disponibile. Simulările nu sunt capabile să judece o situația nouă, să dezvolte o conversație creativă și pe termen lung, nu reușesc să facă față testului Turing (prin ipoteza sa, Alan Turing a sugerat că o inteligență artificială este aceea care ar reuși, să facă, pentru un om oarecare, experiența unei conversații obișnuite cu aceasta indiscernabilă de conversația cu o persoană reală). Dar Sam nici nu își propune scopuri atât de ambițioase: ideea sa și a platformei RePose este aceea de a face etapa între durere și uitare suportabilă pentru cei care și-au pierdut rudele apropiate. Menirea invenției sale nu e de a prelungi, prin mijloace virtuale, identitatea completă și dinamică a celor decedați, ci doar să ofere un surogat (foarte convingător) pentru cei aflați în doliu. Cu toate acestea, nici Sam, nici Meredith, nici Dash nu anticipează varietatea provocărilor și abordărilor, unele mai hilare, altele mai sinistre, ale celor care vor utiliza care vor apela programul lor: unii dintre utilizatori caută să-și mărturisească păcatele, alții se folosesc de proiecții pentru a afla tot felul de informații casnice banale, alții preferă doar să cânte proiecției virtuale, alții doresc să ia legătura cu mari personalități decedate. Creștinii îi vor acuza că au distrus conceptul de nemurire și că exploatează moartea și durerea oamenilor, părinții copiilor cu boli terminale vor deveni mai preocupați de înregistrarea fiilor sau fiicelor muribunde pentru a avea material cu care să hrănească programul post-mortem iar unele proiecții vor dezvălui, spre surprinderea și dezamăgirea rudelor, unele secrete (infidelități sau preocupări erotice tabu) pe care programul le va deduce din stocurile informaționale. Însuși Sam va descoperi, prin proprie experiență, tentația dependenței și caracterul polivalent al invenției lui. Cumva, însăși utilitatea inițială a programului RePose va fi regândită: de la un serviciu destinat celor vii aflați în doliu, accentul pragmatic se va muta asupra celor aflați pe moarte care vor afla în simulatorul lui Sam instrumentul necesar de a se consola că despărțirea va fi mai ușor de suportat pentru cei rămași în urmă.

Deși e construit în jurul unei povești de dragoste, romanul lui Laurie Frankel dezvăluie într-o manieră originală impactul provocărilor tehnologice contemporane care ne împing în cele din urmă, spre necesitatea de a reevalua filosofic, de a reforma conceptual elemente de care suntem legați în mod intim, precum moartea, inteligența și identitatea personală.

Sever Gulea, pentru blog.libris.ro