Ion Creanga (1837-1889) a fost un scriitor roman recunoscut datorita maiestriei basmelor, povestilor si povestirilor sale, dar care a activat si in cadrul bisericii in calitate de diacon sau in sistemul de invatamant ca institutor si autor de manuale scolare. lon Creanga este considerat a fi unul dintre clasicii literaturii romane mai ales datorita operei sale autobiografice Amintiri din copilarie, care i-a si stabilit reputatia de mare prozator. Intr-adevar, alcatuirea mestesugita a frazei, scoaterea la iveala a multor provincialisme cu o putere de expresie deosebita, vivacitatea naratiunii si sinceritatea cu care povesteste cele mai intime detalii ale vietii lui de copil — toate acestea fac din opera lui lon Creanga una din cele mai insemnate opere ale literaturii romane.

Trasatura dominanta a artei, a creatiei sale, o constituie talentul narativ, povestirea definindu-se preponderent epic, iar tipologia, etic. Umorul operei izvoraste din viata si o exprima plenar. Prin opera sa, se inscrie in randul marilor scriitori ai lumii.

Nu-l putem socoti un culegator de folclor: trebuie sa-l privim ca pe unul ce a trait la tara, a supt oarecum sucul acestei literaturi poporane si apoi a dat drum liber fanteziei sale. De aceea basmele si povestile lui, desi infatiseaza in mod admirabil spiritul poporului de la tara, pun insa in evidenta insusirile lui literare proprii.

lon Creanga e un „artist superior" in care poporul intreg isi regaseste vocatia creatoare, iar Amintiri din copilarie reprezinta, incontestabil, momentul cel mai inalt al artei sale de povestitor. (Editorul)

CUPRINS: • Biografie • I • II • III • IV • Referinte critice

 

“Stia, vezi bine, soarele cu cine are de-a face, caci eram feciorul mamei, care si ea cu adevarat ca stia a face multe si mari minunatii: alunga nourii cei negri de pe deasupra satului nostru si abatea grindina in alte parti, infingand toporul in pamant, afara, dinaintea usii; inchega apa numai cu doua picioare de vaca, de se incrucea lumea de mirare; batea pamantul, sau peretele, sau vrun lemn, de care ma paleam la cap, la mana sau la picior, zicand: Na, na!, si indata-mi trecea durerea... cand vuia in soba taciunele aprins, care se zice ca face a vant si vreme rea, sau cand tiuia taciunele, despre care se zice ca te vorbeste cineva de rau, mama il mustra acolo, in vatra focului, si-l buchisa cu clestele, sa se mai potoleasca dusmanul; si, mai mult decat atata, oleaca ce nu-i venea mamei la socoteala cautatura mea, indata pregatea, cu degetul imbalat, putina tina din colbul adunat pe opsasul incaltarii ori, mai in graba, lua funingine de la gura sobei, zicand: Cum nu se deoache calcaiul sau gura sobei, asa sa nu mi se deoache copilasul. Si-mi facea apoi cate-un benchi boghet in frunte, ca sa nu-si prapadeasca odorul! Si altele multe inca facea...

Asa era mama in vremea copilariei mele, plina de minunatii, pe cat mi-aduc aminte; si-mi aduc bine aminte, caci bratele ei m-au leganat cand ii sugeam tata cea dulce si ma alintam la sanu-i, gangurind si uitandu-ma in ochi-i cu drag! Si sange din sangele ei si carne din carnea ei am imprumutat, si a vorbi de la dansa am invatat. Iar intelepciunea de la Dumnezeu, cand vine vremea de a pricepe omul ce-i bine si ce-i rau.

Dar vremea trecea cu amageli, si eu cresteam pe nesimtite, si tot alte ganduri imi zburau prin cap, si alte placeri mi se desteptau in suflet si, in loc de intelepciune, ma faceam tot mai neastamparat, si dorul meu era acum nemarginit; caci sprintar si inselator este gandul omului, pe ale carui aripi te poarta dorul necontenit si nu te lasa in pace, pana ce intri in mormant!"