„Cel mai grozav scriu in cap, mergind pe strazi, asa am scris prima parte a jurnalului, pe banci, in parcuri, in cimitire, in trenuri, in bistrouri. Ultima parte am scris-o mai mult in casa, la birou; soarele era tot mai palid si mai stins. Vara si toamna mai sint mese pe trotuar, atunci mori sa auzi ce vorbesc oamenii, sa vezi cum se privesc, daca se iau de mina, daca isi scot pantoful sa-si mingiie ciinele cu talpa goala. Acum vara si toamna se grabesc sa plece cit mai devreme acasa si Berlinul se arata tot mai sters, de fapt el nici nu exista decit in oglinda mea, adica in chipul meu, in aerul meu, in mina mea care scrie. Berlinul asta nu mai e decit o mica parcela, inclusa, printr-un partaj arbitrar, unui teritoriu nelimitat, numit Nora Iuga (in slava veche numele asta ar putea fi talmacit prin Nord-Sud, paradoxul perfect, in care s-ar putea intilni polul frigului cu cel al caldurii). De aceea nu e vina mea daca uneori Berlinul asta e o biata umbrela, imprumutata de la un hotel de trei stele de pe Nestorstrasse, pe care Nora Iuga o uita in S-Bahn, dar nu-si face griji, fiindca miine o va gasi, cu siguranta, la depozitul de obiecte uitate.” (Nora Iuga)