- Greu de spus despre „Tot ce trebuie sa stii”, i-am raspuns. Uneori, e ca atunci cand simti ca „Sacul” personal e prea plin si greu. Cand ratezi „Tramvaiul” pe care in mod obisnuit, il iei, cu ochii inchisi. Cand „De niciunde” iti iei „Leapsa” si o stare de „Acreala” te arunca intr-un „Carusel” ce-ti face stomacul „Ghem”. Cand te intrebi „Cum” poti scapa de „Piticul” ce-ti sta in spatele mintii, de „Monstrul” ce-ti chinuie visele or gandurile cand, in „Camera inchisa”, ramai doar tu cu tine. Cand, nu mai reusesti sa vezi luminita de la capatul tunelului oricate „Artificii” ai incerca, atunci, e timpul sa spui „Aha!”, asta-i un moment bun, pentru intrarea intr-o psihanaliza. Ramanem in tacere, „Fara cuvinte”, pentru cateva minute. „Cand usile se deschid”, momentele de tacere sunt inevitabile: e tacerea ce ne pregateste pentru a gasi inauntru, ceea ce ne aduce deschiderea acestora. - Stefania Dumitrescu

Stefania Dumitrescu este psihanalist membru asociat al Societatii Romane de Psihanaliza, membru al Asociatiei Internationale de Psihanaliza, fondator si presedinte al Asociatiei Romane de Psihanaliza de Cuplu si Familie.

Fragment:

 

“Tramvaiul 

 

Seara de noiembrie. Frig, ploaie, umezeala. Pasii grabiti ai trecatorilor care alearga sa se retraga prin casele lor sau, oricum, intr-un loc unde sa fie cald, uscat, primitor. Prin geamul ferestrei luminat de felinarul din fata casei pot vedea cum ploaia isi continua nestingherita caderea linistita, in timpul si ritmul propriu. Dinauntru, e placut. Ca o invitatie la un ceai fierbinte baut in linistea serii, in compania unei lecturi sau, pur si simplu, in compania gandurilor ce se itesc de niciunde, creand scenarii noi sau aducand amintirea unor scenarii mai vechi.
Sirul gandurilor imi este intrerupt de sunetul prelungit al interfonului. Sunet atat de prelungit, incat ma scoate din starea de reverie, aducandu-ma destul de rapid mult mai aproape de o stare de urgenta, in care ar fi bine si ar trebui sa intervin cat mai prompt si cat mai repede posibil. Ma surprind mergand pe hol cu pasi mari, grabindu-ma sa deschid usa de la intrarea in imobil. Intr-un timp destul de scurt, soneria de la usa repeta apelul prelungit care seamana a mesaj de urgenta. Deschid. In fata usii, o tanara zgribulita, cu o umbrela mare pe care o scutura cu nadejde, stropind cu apa de jur imprejur. Fata ii este acoperita de gluga parca la fel de mare precum umbrela pe care o tine in mana, astfel incat pot vedea doar silueta unei femei tinere, care ma saluta cu glas voios: 

- Seara buna! Aveam programare la dumneavoastra, cred ca am intarziat cateva minute, e o vreme oribila afara! Nu va intind mana, sunt rece si uda. A inceput sa ploua si mai tare, e intr-adevar oribil, si asta-i de-abia inceputul! Sunt J.C. Daca ma mai primiti, iata-ma! si ma bucur tare mult ca aici, la dumneavoastra, nu ploua.”