De mai bine de douazeci de ani, istorici de toate varstele si coloraturile sunt dominati de obsesia comportamentului public al intelectualilor romani in secolul XX. S-a scris mult, mai ales de la inaltimea prezidiului unui complet de judecata morala, adesea fara a se putea administra toate probele unui dosar incalcit, dar si fara intelegerea deplina a naturii umane. Daca nu sunt considerati de-a dreptul factori cauzali in istorie, intelectualii sunt cel putin datori cu atitudini exemplare. Insa atunci cand, intre 1930 si 1950, membrii elitei intelectuale, odata cu societatea, trec prin mai multe schimbari de regim, adevarata miza a discutiei este omenescul, cu toate nuantele sale. Era nevoie, dupa un lung sir de tentative intransigente, dar neizbutite, de judecata fina a unui istoric precum Lucian Boia care sa pondereze si iacobinismul, si ingaduinta fata de cei care, in numai doua decenii, din cauza amalgamului de idei abstracte si de orgolii personale, cad in capcanele istoriei.

„Am zice ca intelectualul, mai ales el, ar trebui sa fie un om liber. Nu in­seamna ca si este. E supus, ca oricine, conjuncturilor istorice si presiunilor ideologice. Intr-un fel sau altul, cariera lui e dependenta de Putere (cu atat mai mult intr-un regim autoritar si, fara doar si poate, intr-unul totali­tar). Nu putini intelectuali au de altfel fascinatia Puterii; se simt ei insisi mai puternici, adapostiti la umbra ei. In tot cazul, intelectualul are o abilitate: aceea de a gasi de fiecare data argumente potrivite pentru a justifica si a se justifica. Mai ales atunci cand i se pare ca istoria si-a dat verdictul. Pentru intelectual, glasul istoriei este irezistibil.“ (Lucian BOIA)