Ieroschimonahul Daniil Sandu Tudor (1896-1962) este de mai multa vreme propus spre canonizare, nu atat ca poet religis sau ca animator al Rugului Aprins, cat ca martir al dreptei credinte in temnita comunista de la Aiud. Comunismul, cu toata otrava lui bezbojnica, nu va muri cu adevarat decat atunci cand vor incepe sa retraiasca in inimile si in constiintele noastre cei pe care el i-a ucis pentru credinta lor in Dumnezeu si in destinul crestin al neamului romanesc. Daniil Sandu Tudor, in lamura muceniceasca a vietii lui, este parte a acestui pariu romanesc cu eternitatea, putand constitui prin el insusi un raspuns pentru intrebarea din titlul cartii de fata. Aceasta a doua editie a ei, revazuta si substantial adaugita, este ultima carte la care a apucat sa lucreze vrednica de pomenire Maica Hristofora (Gabriela Moldoveanu), stramutata la cele vesnice in vara lui 2013, al carei nume ramane ingemanat cu destinul editorial postum al lui Daniil Sandu Tudor.


    Fragment din volumul "Ce e omul" de Daniil de la Rarau:

    “Caderea cea de-a dreapta

    Omul singur, luat in sine, e numai un trup viu. De aceea, Scriptura, cand vrea sa vorbeasca de omul obisnuit si lumesc, asa precum de pilda Sfantul Pavel in Epistola catre Corinteni, care ne descopera ca Dumnezeu, lucrand prin cele slabe si neputincioase, spune despre om: „ca nici un trup sa nu se mandreasca". De altminteri cuvantul om, atat la obarsiile lui ebraice cat si la cele latine, vine de la pamant. Om, homo, care-si are radacina in huma, si inrudit cu humilis, adica umil, umilit, cel smerit.
    Dar aceasta descoperire a smereniei omului, a neputintei noastre, aceasta scoborare totala, ne suie la mantuire, la plinatate si la supremele puteri ale harului.
    Asa, la pragul acestei scoborari, dragostea si milostivirea lui Dumnezeu ni se descopera, si El, in supremul dar al Smereniei celei mai dumnezeiesti, ia trup, se intrupeaza.
    Dumnezeu ajunge acum ca unul dintre oameni si Ii place mai ales a Se numi Fiul Omului.
    „Patrunde cu fiica Ta trupurile noastre si nu pleca inimile noastre spre cuvinte sau ganduri de viclesug, ci cu dorirea Ta raneste sufletele noastre."
    Asa lumina cea neapropiata ni se face noua apropiata si indumnezeitoare.

    Vesmantul nestricaciunii este o imbracare cu moartea cea duhovniceasca, a muceniciei. Invierea cea mica. Arvuna marii Invieri.
    Vesmantul de nestricaciune e slava raica a omului, pe care, prin pacat, a pierdut-o.
    Si s-a vazut gol.
    Si si-a facut pestelca de frunze de smochin.
    Ca la o a treia lumina este aceasta lumina a Darului. „Cu simtita cuviinta" deslusesti ca nu este defel lumina cea din afara. Si eu imi dau bine seama de aceasta. Am o chilie cu ferestre asa de mici si perdele groase, aducatoare de intuneric. Cand nu arde lumanarea, intunericul e deplin, mai ales noaptea, cand si candela e stinsa, ca acum."