La Constantin Cubleşan, fantasticul nu e neapărat de natură ştiinţifică şi, în nici un caz, tehnico-ştiinţifică. Uneori el include parabola... O echipă de speologi găseşte în adâncurile unei peşteri, înţepenit într-un bloc de gheaţă, un cadavru uman. Cadavru doar în aparenţă, căci specialiştii clinicii de geriatrie îl reanimă şi identifică în el pe Don Alvarez de Medina y Salamanca. Cineva susţine că Don Alvarez e un yoghin, care şi-ar fi dobândit învăţătura în secolul al XIII-lea, în India, şi de atunci se slujeşte de ea pentru „a fugi de la greu”, „a evada”. Când tihna îi este ameninţată, îşi provoacă o stare cataleptică şi „hibernează” decenii şi secole în şir (Somnul)...În Fecioara de fum, un bătrân profesor celibatar dă viaţă unei statui de care este „îndrăgostit” din copilărie. Pe ce cale? Prin credinţă. Prin credinţa că „materia poate fi însufleţită” de vreme ce „lumea vie s-a născut din lumea moartă”...În O. De Rozalinda, fantasticul se consumă în marginile oniricului. Angajat secretar particular al unei octogenare, văduvă de general căzut în Primul Război Mondial, naratorul e izbit de asemănarea glasului ei cu acela al primei sale iubite, de care a fost despărţit brutal, la începutul războiului al doilea. Într-o noapte, generăleasa îşi vizitează, ca o altă Domnişoară Christina, secretarul, transformată în Melinda-Rozi. Dimineaţa e găsită moartă. Nu se poate şti cu certitudine ce e vis şi ce e realitate. Unele situaţii sunt, pare-se, de vis în vis... Alunecând evocă universul concentraţionar nazist. Proza lui Cubleşan e fantastică.

Dumitru Micu