Daca Shakespeare a fost multa vreme „contemporanul nostru“, George Banu il considera pe Cehov „aproapele nostru“ si ii exploreaza atent teatrul aflat la inaltimea omului fara aventuri extreme. Putem urmari drumul lui Cehov, prozator inspirat, spre teatrul asimilat la inceput unui divertisment inteligent, pentru a descoperi apoi o capodopera uitata, La drumul mare, si a vizita textele inaugurale. Voiaj intr-o lume ce se descopera progresiv.
Originalitatea acestui eseu provine din perspectiva panoramica adoptata pentru a explora teritoriul tetralogiei cehoviene si unitatea sa poetica. Relatia cu fantasticul si problema copilului mort, opozitia intre inutil si util, raportul cu religia, ca si examenul precursor al incomunicabilitatii, izolarea spatiilor si conflictul generatiilor, dialectica intre istorie, psihologie si parabola – iata cateva din motivele cehoviene subtil intuite aici.
George Banu se constituie in ghid sedus, ce dezvaluie atent secretele unui teatru care si azi ne ramane... „aproape“. Eseu-marturie, concluzie a unei biografii plasate sub semnul iubirii de Cehov.

Fragment din volumul "Cehov, aproapele nostru" de George Banu:

„Cehov era sociabil, avea numerosi prieteni si amante. De aici s-au nascut relatiile trainice cu Suvorin, Gorki, Bunin, care i-au urmarit evolutia, dar si furtunile sentimentale intre femeile pe care le frecventa cu o nebanuita dezinvoltura. Nu e inutil sa amintim ca era un barbat frumos si cu un farmec care a starnit pasiuni. Asaltat de vizitatori, uneori veniti pe nepusa masa, alteori nemaidandu-se plecati, pentru a se proteja, Cehov a parasit Moscova si s-a instalat la Melihovo, la circa saizeci de kilometri, distanta apreciabila in epoca. Mosia e destul de mare, o oaza de liniste pentru scriitorul care cauta un refugiu si pentru doctorul care se dedica ingrijirii satenilor din imprejurimi. Dispune de o casa mare, ca un decor stanislavskian, cu terasa si numeroase camere, unde sunt agatate pe ziduri tablouri de familie cu portrete ale rudelor sale: lui Cehov ii placea sa se afle in mijlocul lor. Ma opresc in biroul sau, in fata celebrilor lui ochelari sau a jocului de loto, care aminteste actul al patrulea din Pescarusul. Abuzul de biografie dauneaza analizei operei, dar cum sa respingi aceasta urma flagranta, cum sa nu o iei in seama si cum sa nu-ti amintesti atatea partide de loto vazute pe scena, in atatea spectacole cu Pescarusul din intreaga lume? Emotionat, am privit originalul. Un fetis!
Dar chiar si la Melihovo, Cehov nu putea scapa de vizitatorii abuzivi care-i tulburau linistea atat de mult ravnita; de aceea, pentru a se putea concentra, si-a construit in apropiere, la cateva zeci de metri, un refugiu care i-a permis sa scape de oaspeti si sa scrie Pescarusul. In curtea conacului, chilia scriitorului corespundea, aproape simetric, cabinetului medical. Cele doua vocatii ale lui Cehov isi gaseau astfel locul distinct si paritar, care le asigura o buna functionare. Cehov iubea orasul, dar, dupa dobandirea notorietatii, prefera sa scrie departe de agitatia lui si de conversatiile nesfarsite. S-a temut de sociabilitate si s-a refugiat in singuratate.
Inca de la douazeci de ani, Cehov a fost atins de tuberculoza, boala fatala pe atunci. Medic fiind, el nu ignora nici diagnosticul, nici consecintele sale. Si totusi, a continuat, vorbind „ironic" in scrisori, totdeauna pe ocolite, despre guturaiuri, pneumonii, accese de tuse, expectoratii cu sange. Boala l-a condus in cele din urma la Ialta, recomandata de medici. S-a resemnat. Dar a socotit intotdeauna Ialta ca pe un exil, o insuportabila indepartare de prieteni si de femei.”