Cele o mie una fantome reprezinta o ampla culegere de povestiri fantastice, publicata de Alexandre Dumas in 1849.
Cartea e constituita din sapte cicluri (dintre care il prezentam in traducere romaneasca pe primul) – Cele o mie una fantome, Femeia cu colier de velur, Casatoria lui mos Olifus, Testamentul domnului de Chauvelin, O cina la Rossini, Gentilomii din Sierra Morena, Iepurele bunicului – si cuprinde un bogat repertoriu de teme si motive specifice literaturii fantastice: capete taiate care vorbesc, spanzurati malefici, fantome si vampiri, povestea unui vanator blestemat sa urmareasca un iepure urias si nemuritor sau aventurile stranii ale unui marinar casatorit cu o sirena.
Povestirile din Cele o mie una fantome, care au precedat Povestirile crude si insolite de Villiers de L’Isle-Adam, dezvaluie o latura mai putin cunoscuta a operei lui Dumas.
    Fragment din romanul "Cele o mie una fantome" de Alexandre Dumas:

    „Din momentul acela m-am stabilit la castel. Si tot din momentul acela s-a declansat si drama pe care o sa v-o istorisesc.
    Cei doi frati s-au indragostit de mine, fiecare pe potriva caracterului sau. Costache mi-a spus de a doua zi ca ma iubeste, mi-a declarat ca voi fi a lui si nu a altuia si ca mai degraba m-ar ucide cu mana lui decat sa stie ca apartin altui barbat, oricine ar fi acela. Grigorascu nu spunea nimic, dar ma inconjura cu numeroase griji si atentii. Toate resursele unei educatii stralucite, toate amintirile unei tinereti petrecute la cele mai nobile curti ale Europei au fost folosite ca sa ma faca sa-l indragesc. Vai, nu era greu; la primele sunete ale glasului sau, am simtit ca acest glas imi mangaie inima, la primele lui priviri am simtit ca aceste priviri imi patrund pana in inima. Dupa trei luni, Costache imi repetase de o suta de ori ca ma iubeste si il uram; dupa trei luni, Grigorascu nu-mi spusese inca nicio vorba de dragoste si simteam ca, atunci cand mi-o va cere, voi fi toata a lui.
    Costache renuntase la drumurile sale; nu mai parasea niciodata castelul. Abdicase pentru moment in favoarea unui fel de locotenent, care venea din cand in cand sa-i auda poruncile, iar apoi se facea nevazut.
    Smaranda ma iubea, de asemenea, cu o pasiune pe care si-o arata intr-un mod ce-mi facea frica. Il proteja vizibil pe Costache si parea sa fie inca si mai geloasa pe mine decat acesta. Cum insa nu cunostea nici polona, nici franceza, iar eu nu intelegeam moldoveneasca, nu putea face presiuni prea mari asupra mea in favoarea fiului ei; invatase doar sa spuna in franceza cateva vorbe, pe care mi le repeta ori de cate ori imi atingea fruntea cu buzele:
    — Costache o iubeste pe Hedwiga.
    Intr-o zi am aflat o veste cumplita, care venea sa puna capac tuturor suferintelor mele de pana atunci. Cei patru oameni ai mei care supravietuisera luptei fusesera eliberati. Ei plecasera in Polonia, dandu-si cuvantul ca unul dintre ei se va intoarce, inainte sa treaca trei luni, pentru a-mi aduce vesti de la tatal meu.
    Si unul dintre ei reaparu intr-adevar intr-o dimineata; castelul nostru fusese cucerit, ars, distrus, iar tata se lasase ucis aparandu-l.
    Ramasesem singura pe fata pamantului.
    Costache isi dubla insistentele, Smaranda — gesturile pline de tandrete, dar, de data acesta, ma puteam folosi de pretextul doliului dupa tatal meu. Costache staruia, spunand ca acum, cu cat sunt mai singura cu atat am mai multa nevoie de un sprijin; mama lui staruia, de asemenea, impreuna cu el si poate chiar mai mult decat el. Grigorascu imi vorbise despre puterea pe care o au moldovenii asupra lor insisi atunci cand nu vor sa-si lase ghicite sentimentele, iar el era cel mai bun exemplu in aceasta privinta."