“Banuielile infipte in suflet detoneaza ca niste mine insirate la rind si distrug iubirea prin explozii succesive. In seara intoarcerii ei acasa, dragalasenia lui Odile, dibacia ei, placerea de a o revedea aminasera catastrofa. Incepind din acel moment, am stiut insa amindoi ca traiam intr-o zona minata si ca, intr-o buna zi, aveam sa sarim in aer. Nu mai puteam vorbi cu Odile, chiar si atunci cind dragostea ma coplesea, decit pe un ton marcat de multa amaraciune. In cele mai banale fraze pe care le rosteam se strecurau reprosuri neexprimate, aidoma unor nori ce se aduna in zare. Filozofiei optimiste si vesele pe care o afisasem in primele luni de casatorie, ii luase locul un pesimism melancolic. Natura, pe care o iubisem atit de mult, dupa ce Odile stiuse sa mi-o dezvaluie, nu-mi mai oferea decit acorduri minore si triste. Nici frumusetea lui Odile nu mai era perfecta si mi se intimpla sa descopar in trasaturile ei semnele falsitatii. Insa era ceva trecator. Dupa cinci minute, fruntea ei mi se parea din nou neteda, ochii plini de candoare si o iubeam patimas.

    La inceputul lunii august am plecat amindoi la Gandumas. Singuratatea, departarea de marele oras, lipsa completa a oricaror scrisori pentru noi, a apelurilor telefonice m-au calmat si am trait citeva saptamini de respiro. Copacii, pajistile insorite, plantele intunecoase acoperite de brazi aveau o mare putere asupra lui Odile. Natura ii crea niste placeri aproape senzuale si, fara sa-si dea seama, le transpunea asupra celui de linga ea, chiar daca eram eu acela. Viata in doi, atunci cind nu e prelungita pana la satietate si plictis, permite o lenta dezvoltare a sentimentelor si a increderii, care ii apropie mult pe cei ce o traiesc. “In fond", isi zicea Odile, „e dragut si el...", iar eu ma simteam foarte aproape de ea."