„Vru sa urle, dar degetele inghetate ii oprira tipatul. Miroseau oribil a formol, poate a moarte…
Cateva convulsii si capul batranei se pravali pe marginea fotoliului. Boneta de dantela, cu panglicoi mov, cazu pe covor…
“ Minciuni, crime, victime si criminali se intalnesc iar intr-o poveste in care se ascunde si o comoara nepretuita, intr-un roman de neratat.
Fragment:

" Restaurantul Copaceni era asezat pe coltul strazii, intre o gazarie si un sir de casute coscovite cu lemnaria stramba. In spate, gradina de vara, cu ciment murdar si scaune de fier, se ispravea intr-un gard de sipci completat cu sarma ghimpata. Dupa gard, un maidan lung, intunecos.
Azimioara studie amplasarea localului.
Isi trecu palma prin barba nerasa de cateva zile. Se „costurnase" sub ochii experti ai maiorului, incuviintand cu clatinari scurte de cap cate un amanunt. Purta o haina veche in dungi, sifonata in dreptul incheieturilor, si un tricou cafeniu in care inghesuise un fular de matase rosu. Isi trase pe ochi sapca de catifea reiata cu un nasture plat in crestet, simtind oarecare trac.
Debutul locotenentului Azimioara in lumea infractorilor fusese hotarat de maiorul Danet ca urmare a asasinarii arheologului Damian, unica pista in afacerea spargerii de la Muzeul de Arheologie.
Supravegherea ciudatului chelner de la Somesana, Rapcau Valentin, zis Duda, deschisese o partie in masa de umbra care camufla furtul. Duda isi petrecea serile libere in aceeasi carciuma din Tei, inconjurat de aceiasi oameni...
Apasand pe clanta, Azimioara revazu, intr-o succesiune de imagini tulburi, dosarele vechi - performante infractionale - studiate in arhiva si chipul speriat al responsabilului de la Copaceni, palid si pirpiriu, incercand sa retina indicatiile lui Danet.
In local era fum si galagie. Candva fusese decorat cu oarecari pretentii - tapet de plastic, cretoane vesele, reproduceri inramate - dar acum totul arata jalnic si jerpelit.
Mesele erau ocupate, multi consumatori stateau in picioare, tinandu-si in mana paharele cu alcool.
Locotenentul Azimioara se opri descumpanit, cautand un loc. Se indrepta plictisit spre tejghea si, sprijinindu-si coatele de tabla uda, trecu in revista rafturile cu sticle.
Weinbursch-ul, subredul sau complice, il privi piezis. Cu miscari iuti, turna bautura in toiuri.
Azimioara saluta, ducand un deget la cozorocul sepcii, si ceru scurt:
- Un rom!
Infiltrarea printre amicii lui Duda trebuia sa aiba loc de la sine, fara sa se simta premeditarea.
„Ai grija, il avertizase Danet. Impune-te, nu te da in laturi de la demonstratii, dar procedeaza fara ostentatie. Daca nu se iveste niciun prilej, renunta. Baietii au fler! Si, mai ales, nu te arata curios..."
Se uita ca din intamplare prin carciuma. Barbati cu ochi injectati de alcool se apostrofau familiar.
In mijloc, la una din mese, trei indivizi beau vermut din pahare mari, groase. Printre ei, locotenentul il recunoscu pe Duda. Povestea ceva cu voce joasa. Un tip masiv, cu expresie obtuza si o ureche mai scurta, fara lob, parea ca se distreaza copios."