Dar luminat fiind i-a fost dat sa inteleaga ca asa si trebuie sa ramana, pentru ca, in esenta, este lucrare a Dumnezeului Nepatruns. El spunea ca „omul este o taina pentru sine insusi“, si asa va ramane pecetluita, pentru ca in urma caderii, pacatul si-a lasat amprenta.

    [...]

    Aici se gasesc raspunsuri la multimea de intrebari care au asaltat mintea omeneasca de dupa cadere. Nedumerit de ceea ce va fi cu el, acesta a inceput a se intreba: „Cine sunt eu, omul? Care-i rolul meu pe acest pamant? Voi fi sters, oare, de pe fata lui, cand vietuirea pe acesta se va incheia, disparand in neant ca toti ceilalti?”. (Fragment din "Cuvant inainte")

 

    “Crearea omului 

 

    Dumnezeu a creat omul dupa chipul si asemanarea Sa. Prin cuvantul chip trebuie inteles ca insasi fiinta umana este o copie din fiinta lui Dumnezeu; iar prin asemanare este exprimata coincidenta nuantelor chipului sau a calitatilor lui. Probabil ca chipul si asemanarea, unite impreuna, constituie o deplina asemanare si contrar cu aceasta — pierzand sau denaturand asemanarea, se incalca intreaga demnitate a chipului. Dumnezeu a creat omul dupa chipul si asemanarea Sa, l-a creat cu perfectiunea chipului Sau. Omul a fost amprenta lui Dumnezeu, nu numai dupa fiinta sa, dar si dupa calitatile launtrice — dupa intelepciune, dupa noblete, dupa curatenia sacra, dupa statornicie in bunatate. Indiferent de faptul ca era limitat, raul sau lipsa nu aveau loc in om, era perfect pentru ca avea deplina asemanare cu Dumnezeu.

    Plinatatea asemanarii era necesara pentru ca omul sa corespunda destinatiei sale — aceea de a fi Biserica a atotperfectiunii dumnezeiesti. Mintea omului trebuie sa fie asemenea cu cea a lui Dumnezeu (1 Cor. 2, 16), vorbele lui — asemenea Cuvantului lui Dumnezeu (2 Cor. 13, 3), duhul lui sa fie unit cu Duhul lui Dumnezeu (1 Cor. 6, 17), calitatile lui sa fie asemenea cu cele ale lui Dumnezeu (Mt. 5, 48). Salasluirea lui Dumnezeu in om este o stransa unire a omului cu Dumnezeu: omul — creatura — se face partas firii dumnezeiesti (2 Petr. 1, 4). Omul ce a atins aceasta stare se numeste dumnezeu dupa har. Catre aceasta stare suntem chemati cu totii de catre Creator din momentul facerii prin stramosii nostri, precum a zis Insusi Creatorul: „Eu am zis: «Dumnezei sunteti»" (Ps. 81, 6). In aceasta stare s-a aflat si stramosul nostru, imediat dupa crearea lui, asa ca, cuvintele spuse despre femeie, de catre Mantuitorul, sunt cu adevarat dumnezeiesti (Fac. 2, 24; Mt. 19, 4-5)."