Despre minuni pleaca de la ideea ca miracolul crestin fundamental este intruparea, toate celelalte pregatindu-l sau decurgand din el. Ca atare, crestinii ar trebui nu numai sa accepte minunile, ci si sa le priveasca drept dovezi de implicare directa a Domnului in creatia Sa.

Cele patru iubiri puse in evidenta de Lewis sunt Afectiunea, Prietenia, Erosul si Mila, fiecare cu trasaturile ei distincte, in ciuda zonelor de suprapunere. Autorul atrage atentia asupra deceptiilor si distorsiunilor proprii primelor trei iubiri, cele „naturale“, care raman primejdioase atata vreme cat cea de-a patra, iubirea „divina“, nu le inglobeaza.

Problema durerii isi propune sa dea o solutie dilemei crestine: daca Dumnezeu este bun si atotputernic, cum de ingaduie ca fapturile pe care le-a creat sa sufere durerea? Autorul atrage atentia de la bun inceput ca nici o solutie intelectuala a problemei durerii nu poate inlocui curajul, simpatia umana si mai ales dragostea de Dumnezeu.
 

    Fragment din volum:

    “ANEXA B. Despre „providentele speciale"

    In aceasta carte, cititorul a auzit vorbindu-se doar despre doua clase de evenimente — miracole si evenimente naturale. Cele dintai nu sunt interconexate cu istoria Naturii in sens retroactiv — adica in timpul anterior producerii lor. Cele din urma sunt interconexate. Numerosi oameni evlaviosi vorbesc insa de anumite evenimente ca fiind „providentiale" sau „providente speciale", ceea ce nu inseamna ca ele sunt miraculoase. Aceasta presupune in genere o credinta ca, absolut in afara miracolelor, unele evenimente sunt providentiale intr-un sens in care altele nu sunt. Astfel, unii oameni au crezut ca vremea care ne-a permis sa ne debarcam in numar atat de mare trupele la Dunkerque a fost „providentiala" intr-un mod in care vremea in intregul ei nu e providentiala. Doctrina crestina potrivit careia anumite evenimente, desi nu minuni, sunt totusi raspunsuri la rugaciuni s-ar parea la prima vedere ca implica acest lucru.
    Consider ca e foarte dificil sa concepem o clasa intermediara de evenimente care nu sunt nici miraculoase, nici doar „obisnuite". Vremea lui Dunkerque a fost sau nu a fost cea pe care istoria fizica anterioara a universului, prin insusi caracterul ei, ar produce-o in mod inevitabil. Daca a fost, cum oare este atunci „special" providentiala? Daca nu a fost, atunci a fost un miracol.
    Mi se pare, asadar, ca trebuie neaparat sa abandonam ideea ca ar exista o clasa speciala de evenimente (in afara miracolelor) ce pot fi caracterizate ca „special providentiale". Daca nu sumtem nevoiti sa abandonam in intregime conceptia despre Providenta, si odata cu ea credinta in rugaciunea eficienta, rezulta ca toate evenimentele sunt in egala masura providentiale. Daca Dumnezeu conduce intr-adevar cursul evenimentelor, atunci el conduce miscarea tuturor atomilor clipa de clipa, “nici o vrabie nu cade" fara voia acestei conduceri. „Naturalitatea" evenimentelor naturale nu rezida in a fi oarecum in afara providentei lui Dumnezeu. Ea rezida in interconexarea lor reciproca in cadrul unui spatiu-timp comun in conformitate cu tiparul fix al „legilor"."