DIN PREA MULTĂ DRAGOSTE

Credeaţi că dragostea maternă le face pe femei capabile de cele mai mari sacrificii atâta timp cât binele copilului este în joc? Staţi să vedeţi ce poate dragostea de tată: când un tată îşi iubeşte atât de mult copilul, el devine în stare să se transforme chiar şi în mamă, dacă nevoile fiului o cer. Şi nu vorbim doar de asumarea unor îndatoriri parentale care erau (şi încă mai sunt în unele culturi) parte a identităţii de gen, ci de o schimbare chiar mai profundă.

Trăim într-o lume care cunoaşte redefiniri succesive ale ideii de familie. De la clasicul grup nuclear format de un bărbat şi o femeie, uniţi prin căsătorie, cu intenţii de procreare directă s-a ajuns la familii monoparentale, la familii poliparentale (acolo unde poligamia e permisă) şi chiar la familii homosexuale. Ele au ieşit din conul de umbră al imoralităţii şi al stigmatizării sociale şi legislative în mai multe locuri din lume şi s-au afirmat ca stiluri de viaţă alternative cel puţin la fel de respectabile. Dar chiar dacă în ceea ce priveşte componenţa acestui grup social primar lucrurile au evoluat, adică s-a depăşit ideea conform căreia doar un bărbat şi o femeie pot reprezenta condiţiile necesare şi suficiente întemeierii unei familii şi asigurării unei ambianţe adecvate viitorului copil, în ceea ce priveşte nevoile celor de abia veniţi pe lume, acestea par să fi rămas destul de similare strămoşilor noştri. Aşa cum surprind o mulţime de psihologi şi sociologi contemporani, copiii par să aibă în continuare nevoie de o mamă şi un tată. Am putea spune că aceste roluri nu se mai identifică prin sexul părinţilor ci se împart sau se asumă, se negociază între parteneri (cel mai elocvent caz în acest sens este cel al familiilor de homosexuali). Şi dacă aceste roluri nu mai par a fi condiţionate biologic, de ce n-ar putea un bărbat să fie şi mamă şi tată în acelaşi timp? De ce să fie privat copilul de sărutul matern de noapte bună vital pentru dezvoltarea sa emoţională, chiar dacă nou-născutul se află doar în grija tatălui?

Felix Maresco lucrează la o firmă de asigurări din Paris şi, la prima vedere, pare să aibă o existenţă dintre cele mai obişnuite. Aflăm însă, suficient de repede că viaţa lui Felix nu mai curge demult, ci s-a oprit în momentul tragicei pierderi pe care a suferit-o: moartea fiului său, Colin, în urma unui accident rutier. Felix pare să întreţină rutina de zi cu zi ca şi înainte: merge la slujbă, la cumpărături, la plimbare, dar toate aceste acţiuni nu fac decât să-i adâncească doliul emoţional şi să-i amintească de dispariţia lui Colin. Când investighează un incendiu dintr-un imobil parizian, în care trăise o femeie cu fiul ei, resturile carbonizate de jucării şi de cărţi de creştere a copilului îl fac pe Felix să revină la locul tragediei actuale dar şi la cea din memoria sa. Când se duce în piaţă după legume, feţele vânzătorilor îi amintesc doar de cadourile pe care ei i le dăruiau lui Colin. Când Felix se plimbă prin parc, se întâlneşte doar cu locurile de joacă şi cu părinţii care îi oferă acele „zâmbete rezervate celor grav răniţi”. Durerea lui Felix este cu atât mai mare, cu cât este dublă. El l-a iubit pe Colin cât pentru o mamă şi un tată iar acum poartă povara unei suferinţe proporţionale. Paradoxal şi mama biologică a lui Colin şi-a iubit foarte mult copilul: atât de mult încât l-a părăsit încă de la naştere, incapabilă să se confrunte cu momentul (natural, de altfel) al impunerii unor limite şi interdicţii presupuse de orice proces educativ. Rămas singur să-l crească pe Colin, Felix nu suportă să-l priveze de dragostea maternă. Oricâtă dragoste i-ar oferi chipul său asprit de barbă şi mâinile sale butucănoase, Colin tânjeşte după bucle şi atingeri feminine, de aceea Felix decide să-i inventeze lui Colin o mamă… o mamă care să-l iubească la fel de mult ca el dar care să aibă chipul şi trăsăturile pe care le caută Colin. O bonă? O mamă vitregă? Nu, Felix îşi sacrifică temporar propria identitate, se travesteşte ori de câte ori simte că fiul său îşi cere mama. Travestirea este sistematică: machiaj, perucă, vestimentaţie, epilare şi pare să aibă un efect benefic asupra lui Colin. Totul până când mama adevărată se va întoarce şi o va marginaliza pe mama-surogat care însă nu se va da bătută cu una cu două în lupta de câştigare a dragostei copilului.

Eric Fottorino scrie un roman care pune în scenă ideea dublei curgeri a timpului, pe urmele lui Bergson. Titlurile capitolelor semnalează o trecere obiectivă a clipelor, o succesiune de dimineţi şi seri, o înlănţuire de momente şi fapte. Pe de altă parte, amintirile lui Felix vorbesc despre timpul interior, care are un alt ritm, o altă mişcare. De fapt, pentru cei care au suferit o pierdere atât de mare , viaţa pare a fi captivă într-o buclă temporală, într-un „miez al nopţii permanent” în care doar amintirile mai curg, neîntrerupt.. „Dezmierdare de catifea” ne vorbeşte şi despre confuzia pe care o poate provoca ideea familiei redefinite când e aşezată pe moştenirea psihologică a vechilor roluri şi identităţi de gen. Felix pare capabil să-şi crească de unul singur copilul dar nu poate accepta că îi poate dărui aceeaşi afecţiune lui Colin ca bărbat, fără să se transforme în femeie. Ceea ce vor dezvălui amintirile lui Felix (şi mare atenţie la finalul romanului, un adevărat deznodământ de intrigă poliţistă) este următorul lucru: mamele sunt până la urmă de neînlocuit… conştiinţa acestei dimensiuni a nesubstituibilului o dezvoltă până şi mamele inventate.

DEZMIERDARE DE CATIFEA – Eric Fottorino – Editura Trei, 2010

Sever Gulea pentru blog.libris.ro