Spectaculos si privind indeaproape cele mai ascunse unghere ale vietii, amuzant si emotionant, Dinti albi este povestea a doua familii londoneze, a lui Archie Jones si a prietenului sau de-o viata – Samad Iqbal. Cei doi se cunosc din perioada celui de-al Doilea Razboi Mondial si au o viata banala. Archie este acum casatorit cu o frumoasa jamaicana de doua ori mai tinara decit el si au impreuna o fetita, pe Irie. Samad, musulman pina in maduva oaselor, o primeste de nevasta, prin traditionala casatorie aranjata de parinti, pe cusurgia Alsana. Baietii lor, Millat si Magid, sint unul pasionat fara speranta de marijuana, iar celalalt indragostit pe viata de meandrele cunoasterii. Povestile celor doua familii, Jones si Iqbal, se imbina una cu alta, creind un paienjenis de mici istorii despre identitatea culturala, despre lupta pentru o existenta pusa la orice pas sub semnul indoielii, despre speranta unui nou inceput.

Zadie Smith este o maestra a detaliilor, un Dickens postmodern. Felul in care isi spune povestea si intelepciunea ce transpare din ea sint pe masura locurilor si a izurilor lumii pe care Anglia a mostenit-o. - The Washington Post

 

Dinti albi este precum Londra pe care o descrie: un hibrid frematator de voci, tonuri si texturi, tresaltind de energie si incredere. - The New York Times Book Review

Romanul Dinti albi a cistigat mai multe premii prestigioase, printre care James Tait Black Memorial Prize, Whitbread Book Award, Guardian First Book Award, Commonwealth Writers First Book Prize si Betty Trask Award. Revista Time a inclus romanul in lista sa cu cele mai bune 100 de romane scrise intre anii 1923 si 2005.

"Dimineata devreme, spre sfarsitul secolului, Cricklewood Broadway. Pe 1 ianuarie 1975, la ora 6:27, Alfred Archibald Jones era imbracat intr-un costum de catifea reiata si statea in masina lui, o Cavalier Musketeer Estate plina de fum, aplecat peste volan cu fata in jos, sperand ca nu va fi judecat prea aspru. Zacea aplecat inainte ca o cruce imobila, cu falca atarnandu-i si cu bratele aruncate in laturi, de parca ar fi fost un inger cazut; in pumnii inclestati isi tinea medaliile militare (stangul) si certificatul de casatorie (dreptul), caci hotarase sa-si ia greselile cu el. In ochii lui se reflecta o luminita verde, semnalizand un viraj la dreapta pe care hotarase ca nu-l va face niciodata. Era resemnat. Era pregatit. Daduse cu banul si nu avea sa se abata de la ceea ce alesese acesta. Era o sinucidere deja hotarata. De fapt, era hotararea lui de Anul Nou. 

Insa chiar in timp ce respiratia ii devenea sacadata si privirea i se incetosa, Archie era constient ca Cricklewood Broadway va parea o alegere ciudata. Ciudata si pentru prima persoana care o sa ii vada prin parbriz capul prabusit, ciudata si pentru polilistii care vor completa procesul-verbal, si pentru ziaristul local chemat sa scrie cincizeci de cuvinte, si pentru rudele care le vor citi. Ingramadit intre un complex impunator de cinematografe din beton la un capat si o intersectie imensa la celalalt, Cricklewood nu era un loc potrivit. Nu era un loc in care sa vii ca sa mori. Era un loc in care veneai ca sa te indrepti spre alte locuri, pe autostrada A41. Dar Archie Jones nu voia sa moara in cine stie ce loc placut, indepartat si impadurit, ori pe un pisc presarat cu floricele. In viziunea lui Archie, oamenii de la tara trebuiau sa moara la tara, iar oamenii de la oras trebuiau sa moara in oras."