Cu Despartirea de Bucuresti, cunoscutul istoric de arta Victor Ieronim Stoichita isi face debutul stralucit in proza literara, evocand, intr-o „povestire“ scrisa la persoana intai, viata din Romania deceniilor sase si sapte ale secolului trecut, lumea in care generatia naratorului anonim si-a petrecut copilaria si tineretea. Este o lume alcatuita din amintirile celor mari si din descoperirile celor mici, o lume bantuita de spaime si vorbind in soapta, care si-a pierdut rosturile dinainte si incearca sa supravietuiasca pustiului „vremurilor noi“ de dupa razboi. O galerie de personaje memorabile, puse in situatii care mai de care mai graitoare, trimite totusi cu gandul la subtilul cititor de tablouri care este autorul. Mai presus de toate insa, ritmate de evenimentele epocii, crampeie din viata cotidiana a unei familii prinse sub tavalugul istoriei sau din framantarile tinerilor ce-si cauta un drum in viata in acele vremi se perinda prin fata cititorului de azi, amintindu-i felul in care un timp necrutator a stiut sa franga atatea si atatea destine.

Cartea a primit in 2015 Premiul pentru raspandirea limbii si literelor franceze decernat de Academia Franceza.

In august 1964, orasul s-a umplut de fantome. Erau, in majoritatea lor, barbati de o anumita varsta, uneori si femei, cu totii foarte palizi, contrastand, in acel sfarsit de vara, cu oamenii care se intorceau din vacanta. Erau tacuti, aveau privirea ratacita. Ii recunosteai dupa hainele din alte timpuri, precum si - asa mi se parea - dupa un oarecare miros de mucegai. Erau cei care scapasera din puscarii, ultimii detinuti politici, eliberati prin decret ministerial, despre care se vorbea in soapta de o vreme. Multi aveau in spate cinci, zece, chiar cincisprezece ani de inchisoare. Unii nu mai stiau incotro s-o apuce, neavand habar daca membrii familiei lor mai traiau sau daca reusisera intre timp sa plece din tara.

Fragment din ebook:

Iata-i. Sunt toti aici. Sarbatoream ceva, dar nu mai stiu ce anume. Stalin murise de trei ani. Bunicul, profesor universitar, fusese eliberat din inchisoare, ca si unchiul meu, inginer si print. Poate ca nu sarbatoream de fapt nimic, numai dorinta de a trai si o anumita intoarcere la realitate, care putea sa insemne: "N-o sa mai fie niciodata ca -inainte-, dar..."
Fotografia, sau mai degraba filmul, e alb-negru. Apartamentul nostru parca se marise ca un origami desfacut. Fusesera deschise glasvandurile care separau sufrageria spatioasa de camerele alaturate, de "cabinetul" tatei, de veranda unde dor mea bunica. Ceva nemaivazut pentru noi, copiii. Iesiseram cu totii din al veo  lele noastre, adultii putin cam agitati si pusi la patru ace, copiii pieptanati frumos, cu urechile curate si unghiile taiate, tolerati cu conditia sa nu alerge, sa nu tipe, sa nu puna intrebari pros testi, ba chiar sa nu vor beasca deloc si, pe cat posibil, sa le ofere musafirilor din cand in cand mici tartine asezate pe pla tourile de argint. Nu preavedeam noi platourile astea, fiindca bunica le tinea sub pat, intr-un cufar pe care nu-l deschidea aproape nici odata. "Numai parvenitii - spunea ea - isi etaleaza argin taria ca sa-i dea gata pe ceilalti. Din fericire, noi nu trebuie sa dam gata pe nimeni, ba chiar ar fi mai intelept sa nu aratam oricui putinul pe care-l mai avem. Cand o sa vina americanii..."