Incepand cu Antichitatea greaca, cunoasterea lumii s-a legat intim de numere si de forme geometrice. Mai mult, cu timpul, gradul de dezvoltare a unei discipline stiintifice a fost echivalat cu nivelul ei de matematizare, iar un criteriu esential pentru valabilitatea unei teorii a devenit frumusetea ei matematica. Cu alte cuvinte, in chip inevitabil, matematica se afla in spatele tuturor fenomenelelor pe care ne straduim sa le intelegem. Dar cum se explica acesta uimitoare eficacitate a ei? De ce lumea este, in esenta, de natura matematica?
Acestea sunt problemele pe care le ataca astrofizicianul Mario Livio, unul dintre autorii consacrati ai literaturii stiintifice adresate publicului larg. Este Dumnezeu matematician? ne poarta prin istorie, matematica, stiinta, logica si filozofie pentru a descrie tabloul celei mai tulburatoare intrebari pe care si-o poate pune cercetatorul naturii.




„«Matematica este creata sau descoperita?» e o intrebare gresit pusa fiindca presupune ca raspunsul trebuie sa fie ori una, ori alta, si ca cele doua posibilitati se exclud reciproc. Eu as sugera in schimb ca matematica e in parte creata si in parte descoperita. Oamenii inventeaza de regula concepte matematice si descopera relatiile dintre ele.“ (MARIO LIVIO)

Traducere de Anca Florescu-Mitchell
Ilustratia copertei: William Blake, Dumnezeu Arhitectul (detaliu) Fragment din lucrare:

"Misticii: Numerologul si filozoful

Oamenii au fost dintotdeauna stapaniti de dorinta de a intelege cosmosul. Eforturile lor de-a da de capat intrebarii „Ce inseamna toate acestea?" le-au depasit cu mult pe cele necesare doar supravietuirii, imbunatatirii situatiei economice sau calitatii vietii. Ceea ce nu inseamna ca toata lumea a fost tot timpul angajata activ in cautarea vreunei ordini naturale sau metafizice. Oamenii care se lupta pentru supravietuire rareori isi permit luxul de a medita la sensul vietii. In galeria celor care s-au straduit sa gaseasca tiparele ce stau la baza complexitatii vizibile a universului, cativa s-au ridicat cu mult deasupra celorlalti.
Pentru multi, numele matematicianului, savantului si filozofului Rene Descartes (1596-1650) e sinonim cu nasterea epocii moderne a filozofiei stiintei. Descartes a fost unul dintre principalii arhitecti ai tranzitiei de la descrierea lumii naturale prin proprietatile percepute direct de simturile noastre la explicatii exprimate prin cantitati matematice bine definite. In loc sa caracterizeze vag sentimente, mirosuri, culori si senzatii, Descartes a cautat explicatii stiintifice pentru a sonda la nivel fundamental si pentru a folosi limbajul matematicii:

Nu recunosc nici o materie in lucrurile corporale in afara de cea pe care geometrii o numesc cantitate si pe care o folosesc in demonstratiile lor [...] si, cum toate fenomenele naturale pot fi explicate in acest fel, nu cred ca alte principii sunt acceptabile sau de dorit in fizica.

E interesant de observat ca Descartes excludea din marea sa perspectiva stiintifica taramurile „gandului si mintii", pe care le considera independente de lumea explicabila matematic a materiei. Desi Descartes a fost fara indoiala unul dintre ganditorii cu cea mai mare influenta din ultimele patru secole (si ma voi intoarce la el in capitolul 4), nu el este primul care a acordat matematicii un rol central. Idei radicale privind un cosmos impregnat si guvernat de matematica — idei care, intr-un anume sens, mergeau chiar mai departe decat cele ale lui Descartes — au fost pentru prima data exprimate, desi cu o puternica nuanta mistica, cu mai bine de doua milenii in urma. Cel care, potrivit legendei, spunea ca sufletul ajunge la „armonie" cand se ocupa cu matematica pura a fost enigmaticul Pitagora. "