La sfarsitul celui de-Al Doilea Razboi Mondial, doi supravietuitori ai lagarelor de concentrare se confrunta cu o noua batalie: una pentru dragoste. Iulie, 1945. Miklos, in varsta de douazeci si cinci de ani, a supravietuit razboiului si a fost adus intr-un spital din Suedia pentru a fi ingrijit. Aici insa, este condamnat din nou la moarte: medicul sau ii spune ca nu mai are de trait decat sase luni. Dar Miklos are alte planuri. Afla numele celor 117 unguroaice care sunt si ele ingrijite pe teritoriul Suediei si incepe sa scrie fiecareia cate o scrisoare. E convins ca una dintre ele va deveni sotia sa…
    Bazat pe schimbul real de scrisori dintre Miklos si Lili, Febra in zori este o poveste despre pasiune, rezistenta si rabdare; despre prietenii false si adevarate; despre credinta, indoiala si puterea izbavitoare a dragostei.

    “Tata si cu mama au corespondat vreme de sase luni, inainte de a se casatori in Stockholm. Timp de cincizeci de ani n-am stiut nimic despre existenta scrisorilor. Dupa moartea tatalui meu, mama mi-a intins, aproape ca pe ceva neinsemnat, doua teancuri maricele de scrisori, legate cu o panglica. Multa vreme n-am fost in stare sa ma ocup de poveste – abia zece ani mai tarziu am scris prima varianta a romanului. Apoi am avut parte de ocazia unica de a si regiza povestea de dragoste a parintilor mei.” - Peter Gardos

    Peter Gardos s-a nascut in 1948 la Budapesta. Preda scenaristica si regie la Scoala Superioara de Comunicare din Budapesta. Filmele sale au castigat numeroase premii la festivaluri importante din lumea intreaga. Romanul lui de debut, Febra in zori, este povestea adevarata a relatiei dintre parintii sai si a fost ecranizat in 2016, regia si scenariul fiind semnate chiar de autor.

    Fragment din volumul "Febra in zori" de Peter Gardos:

    “Lindholm i-a facut din nou radiografii tatei. A doua zi, l-a chemat sa le evalueze. Tata s-a asezat si, cu ochii si-a inceput jocul de zaruri cu destinul, leganandu-se pe picioarele scaunului. Si-a lasat greutatea corpului pe picioarele din spate ale scaunului, iar picioarele din fata s-au ridicat in aer. Acum nu trebuia decat sa se concentreze, sa-si tina echilibrul, sa impinga din ce in ce mai sus centrul de greutate. Daca reusea sa se mentina asa timp de, sa zicem, cinci secunde, atunci insemna ca s-a vindecat. Definitiv.
    In tot acest timp, discuta cu Lindholm despre consecintele evadarii sale. In acea zi, medicul-sef era bland, intelegator.
    — Ati facut-o de oaie, Miklos. Directorul taberei si curatorul sunt maniosi.
    Tata se impingea din ce in ce mai in spate, mai sus cu scaunul.
    — Ce pot sa faca?
    — Sa va transfere.
    — Unde?
    — Se pare ca in Hgbo. Un sat din nord. Opinia mea de expert nu face doi bani.
    — De ce? Pentru ca am incercat sa ajung la verisoara mea?
    — Pentru tulburarea ordinii publice. Pentru evadare. Nu uitati, e a doua oara intr-un interval scurt de timp cand dispareti. Dar vreau sa stiti: eu nu va condamn. De fapt, va inteleg. Dumneavoastra sunteti probabil de parere ca e totuna.
 Tata se apropia cu scaunul de punctul culminant. O sa cada sau nu o sa cada cu scaunul? Asta-i intrebarea. A trecut la subiect:
    — Ieri ce ati vazut cand v-ati uitat la plamanii mei?
    — Nu pot sa va dau o veste buna, cu toate ca as vrea. Toate radiografiile recente, ca si cea de acum atesta faptul ca plamanii dumneavoastra...
    Buf! Tata a trantit furios de podea picioarele din fata ale scaunului. A ridicat privirea spre medicul-sef.
    — Am sa ma vindec!
    Cand picioarele scaunului s-au izbit de podea, Lindholm a tresarit. Evita privirea tatei. S-a ridicat in picioare, si-a intins mana.
    — Sunteti un tip ciudat, Miklos. Naiv si obsedat, in acelasi timp. Un incapatanat si un nebun adorabil. Am ajuns sa va simpatizez. Imi pare rau ca va trebui sa ne luam ramas-bun.”