„Eminescolog reputat si „gramatic", cum autoironic se defineste, cu rezultate exceptionale in domeniul semanticii, Rodica Marian e departe de a-si fi dorit sa faca o cariera poetica, ba, mai degraba, pare a se fi neglijat cu buna stiinta, lasand timpul sa lucreze si asteptand rabdurie ca Poeta sa-si implineasca menirea. Ea face parte din stirpea calatorilor de profesie, aflata intr-o neostoita cautare de sine. Ea cauta fara incetare locul privilegiat— locul ferit si-atat de aproape de miracol— de unde sa-si contemple cu detasare si seninatate parcursul existential, ori corpul devenit dintr-odata pe cat de strain pe-atat de familiar, ori multimea alterilor care o locuiesc si o disputa, si i se pare fi gasit cine stie unde, in lumea larga, la o margine de desert, intr-un cuib de lastuni, intr-un ungher de biserica. Profund reflexiva, rostirea ei se desfasoara molcom, in volute largi, adeseori capricioase, care strang, sub puterea gandului suveran, revelatii, trairi, fantasme, amintiri livresti ori imagini desprinse din vraja calatoriilor sale — vestigii antice, monumente, mituri si ritualuri exotice. Toate isi gasesc firesc un loc in montura poemului de nu se constituie uneori in chiar substanta sa.      Fragment din volum: