Filozofii incearca mai mult decat le sta in putinta: incearca sa sara peste propria umbra. Caci gandul lor, cel mai adesea, are orgoliul de a intelege si de a explica fara rest intreaga realitate. Insa realitatea, intreaga realitate, nu se lasa si nu s-a lasat niciodata prinsa in plasa tezelor si teoriilor pe care filozofia – avand de la inceputurile ei pretentia ca este o adevarata stiinta – a aruncat-o peste lume.

Martin Heidegger si Ludwig Wittgenstein, cei mai importanti ganditori din secolul trecut, apartin unor curente de gandire divergente: fenomenologia si analiza limbajului. Cu toate acestea, ii leaga o experienta comuna pe care paginile acestei carti cauta sa o descrie in detaliu. As numi-o experienta unei onestitati intelectuale duse pana la capat. Caci nu e putin lucru sa renunti si sa iei totul de la inceput atunci cand tezele si teoriile pe care le-ai enuntat la un moment dat cu aplomb se intorc impotriva ta. si cred ca asta ii uneste pe acesti ganditori atat de diferiti: amandoi au simtit dramatic, in anii tarzii ai vietii lor si in variante diferite, zadarnicia saltului peste propria umbra. Unde se refugiaza atunci gandirea care s-a recunoscut infranta de maretia propriului ei proiect?