Plecat din Bocsa Salajului sa cucereasca aceeasi lume la care ravnesc la inceputuri toti oamenii, indiferent de culoarea pielii ori de cat de piezisi au ochii, o lume cum numai in nalucirile nebune de atata frumusete poate fi, Dan David, ajunge dincolo de marele Ocean, in patria lui Frost si Walt Whitman avand, spre neinsingurare alaturi sensibilitatea si talentul poetic indelung exersat, volumele publicate si prezenta sa oriunde exista poezie (in antologii, pe internet, in publicatii diverse) stand marturie in acest sens. Ultima isprava poetica a lui Dan David este consistentul volum intitulat, Fruntea albastra a diminetii, aparut la Self Publishing, unde aduna, intr-un puzzle original, purtator al unei aure de mister existential, fragmente de contemporaneitate eterogena din locuri geografice legate intre ele doar de amprentele lasate in amintirea autorului, de la Seoul sau Herculane, la Cernavoda sau prin Mongolia, pana la intersectia nu stiu carui bulevard american cu un altul cu nume de lord englez. Simptomatic, trecutul nu apare sub forma nostalgiilor aproape obligatorii in alcatuirea versificarilor de orice fel si de oriunde, fiind ceva greu decriptabil, zgariat in hieroglife neinteligibile, proaspat aparut, dupa o viata de numai o zi (scurtimea existentei umane raportata la longevitatea planetei), ceea ce nu impiedica insa o delicata explorare metafizica, coborarea in sine sustinand teoria atotputernicie eului, in afara caruia nimeni si nimic nu mai este, afara de intunericul acaparator. Viata din poematica lui Dan David, zugravita intr-o stilistica deloc sofisticata, sincera, inscrisa in versatilitatea versului alb, de o forma aproape clasicizata, este cea a oamenilor obisnuiti, care au vecini zgomotosi, de felurite natii, ce pornesc la ore nepotrivite aparatele casnice, colorata in albastrul general perceput de simturile poetului, stelele, obrajii, gheata, intunericul, portelanurile, ecranele, nefiind altcumva, ca si cand ar avea origini comune, nascute din albastrimea marii celei granituitoare de intinderi aparent nesfarsite. Nu doar cele doua poeme care ar face parte dintr-un ciclu numit Sanatoriul de nevroze trimit prin verbalismul implicit si prin incarcatura specifica spre simbolismul cel mai pur, dar si alte elemente regasite in poemele acestui volum, angoasele fugare, dezamagirile greu de recunoscut, travestite parca, suspinele dupa un ceva nu neaparat avut, ploile. Poezia lui Dan David este puternic personalizata, eul sau avand pregnanta unui sigiliu chiar si poemele in care, la o prima citire persoana sa se afla in postura observatorului neutru, dare caruia ii e imposibil sa se rezume la obiectivitatea ipostazei, deformand cu sensibilitate o realitate perceputa cu totul altfel, recreata pana la urma, cu inversunarea celui ce crede intr-o perfectiune nici macar banuita. Poemele par a fi scrise cu usurinta unui jongler, beneficiind de curgerea fireasca a cuvintelor care sugereaza, si prin fulguratiile de idei abordate deloc ostentativ, alaturarea de impresionismul pictural, chiar si acolo unde este vorba, mai mult tangential, uneori cu ironie, de relatia cu dumnezeirea. Pe care, de altfel o defineste admirabil in poemul „Mica mea stea albastra” : „Cu Dumnezeu vorbesc rar/Mai ales seara dupa ce sting lumina,/Inaintea scufundarii in surogatul mortii./Dimineata, nu mai apuc,/Ma surprind valurile furioase ale vietii//…// Cu Dumnezeu vorbesc rar/„Vorbesc”, e un fel de a zice/Dar daca steaua mea e acolo, imi e de ajuns.” Prezent in poetica tuturor poetilor lumii, de la grecii antici incoace, motivul obsesiv al zborului se regaseste, in diferite abordari si in volumul de fata, de cele mai multe ori subjugate de tristete, plutirea fiind desenata de orbita amagitoare ca un drog, care duce, inevitabil, dar cuceritor, catre nicaieri. Directitatea exprimarii sentimentelor data de scriitura simpla, fara brizbrizuri stilistice aiuritoare, care face volumul deosebit de atractiv din punctul de vedere al cititorului de astazi, deloc dispus la o lectura intinsa pe saptamani intregi, se manifesta si acolo unde este prezenta iubirea (paradoxal, destul de putin), rezumata la expresii secventiale, pusa, pe alocuri sub semnul intrebarii : „iubirea noastra e moarta” sau „atatea inimi se usuca din lipsa de dragoste.” Unele din poeme sunt construite pe structura unor inspirate dialoguri, indaratul carora nu se ascund problematici filozofale grele ca niste pietre de moara, ci farame sugestive de viata, de o fascinanta naturalete, nascute din talentul si inteligenta unui cercetator avid al universurilor multiple componente ale celui caruia ceilalti ii spun, crezand ca e suficient de cuprinzator, doar lume. „Fruntea albastra a diminetii” este o carte de poezie autentica, de o frumusete de vitrina de sarbatoare, scrisa cu pasiune si har de un autor interesant, care vede literatura ca pe un dar facut celorlalti.