Aurelius Augustinus (354-430) a avut o capacitate de neegalat in a-si exprima sentimentele. El a remarcat paradoxul potrivit caruia iubirea, care se afla in cautarea fericirii personale, implica in mod necesar o anumita renuntare de sine si suferinta de a deveni altcineva.

„El a fost un geniu universal. Si totusi nu este atat de rar si, mai ales, atat de important in istoria dezvoltarii doctrinei crestine precum este ceea ce crede, propovaduieste si marturiseste Biserica in temeiul cuvantului lui Dumnezeu”1. In Biserica latina, intelegerea rolului pe care il are gratia (harul) lui Dumnezeu a fost conturata de interactiunea a trei traditii. Fiecare a introdus un element specific in doctrina formulata in scrierile lui Augustin, episcopul din Hippo din Africa Romana de la sfarsitul secolului al IV-lea si inceputul secolului al V-lea. Invatatura lui Augustin a servit drept fundament pentru teologia latina a gratiei care s-a dezvoltat ulterior.

De la traditiile spiritualismului platonic si ale antimaterialismului gnostic a fost imprumutata convingerea ca spiritul uman deriva dintr-o uniune naturala cu principiul divin si e atras catre acest principiu, care transcende nu doar limitarile lumii trupesti, ci si statutul persoanei ca fiinta. Ca un prim pas catre aceasta uniune, ascetismul elibereaza mintea de atasamentul fata de amagirile si placerile simturilor.

Contemplarea apropie fiinta de Adevarul si Unitatea neschimbate care sunt izvorul adevaratei fericiri. Acest mod de gandire a fost intermediat de Origen (185-254) si s-a reflectat in scrierile contemporanilor mai in varsta ai lui Augustin, Grigorie din Nissa (330-395)2 si Ambrozie din Milano (339-397).

Cea de-a doua traditie afirma ca toate creaturile, chiar si cele spirituale, sunt prin natura lor diferite de divinitate si pot fi unite cu Dumnezeu numai printr-un exercitiu al alegerii libere, prin care fiinta se conformeaza vointei divine. Omul care asculta de buna-voie si in totalitate poruncile lui Dumnezeu va fi recompensat printr-o interventie creatoare, in care Dumnezeu inalta trupul catre viata nemuritoare, confirma vointa in binele care a fost ales si transforma spiritul, astfel incat toate dorintele persoanei se implinesc. Aceasta traditie pune accentul pe trup si refuza sa limiteze speranta fericirii supreme in minte sau in spirit. E posibil ca radacinile acestui punct de vedere sa se gaseasca in insistenta stoicilor asupra supunerii de buna-voie la vointa divina ce guverneaza universul. Forma sa crestina e vizibila in scrierile lui Tertulian (160-220) si Ciprian (m. 258).