„A facut totul cu grija, fara sa se grabeasca, de parca ar fi pus in practica un plan elaborat cu minutiozitate de mult, fara alt simptom al neglijentei decat scrisorile aruncate pe podea si sertarul rasturnat, pastrand inca in incuietoare cheia minuscula, pe care Adela o observase poate in dimineata respectiva, in timp ce supraveghea cum se facea curatenie in cabinet. Servitoarele obisnuiau sa stearga praful fara mare chef si sa schimbe cateva lucruri de la locul lor, ceea ce il irita pe Ignacio Abel, care pastra in aceasta camera de lucru un echilibru special intre disciplina si dezordine, unde adesea uita foi separate sau decupaje din ziare ori fotografii din reviste internationale, de care mai tarziu se intampla sa aiba nevoie urgent. Vazuse cheia dimineata, devreme, atunci cand servitoarele strangeau de prin camere si aeriseau casa, dar a stat mult pe ganduri inainte sa se hotarasca daca sa deschida sertarul pe care el il tinea mereu inchis si adevarul este ca n-ar fi putut sa nu observe cheia, asa micuta cum era, o stralucire de metal in biroul cu balconul deschis. Exista posibilitatea sa nu fi avut nicio tresarire sau sa-si fi infrant tentatia, la inceput nu foarte puternica sau cel putin nu foarte constienta, nu intr-atat incat sa o resimta ca un spin sau ca o apasare fizica, in mijlocul datoriilor casnice. Dar nu a uitat de ea nicio clipa, nici macar atunci cand o distrageau alte lucruri, cand revedea impreuna cu bucatareasa meniurile pentru urmatoarele zile sau cand vorbea la telefon cu mama ei — ingrijorata, din cele spuse de dona Cecilia, cu corpul descompus... Peste tot numai stiri oribile, oamenii onorabili nici nu mai pot sa iasa in oras, nici macar sa mearga la biserica fara sa fie insultati, ba acum le calomniau si pe bietele calugarite cu minciuna ca le-ar fi impartit copiilor bomboane otravite, li se strigau vorbe de ocara pe strada, erau amenintate cu incendierea manastirilor."