Ingeniosul hidalg Don Quijote de la Mancha - Miguel de Cervantes. Noua editie a Academiei Regale Spaniole adaptata de Arturo Perez-Reverte

Don Quijote de la Mancha este un adevarat labirint de oglinzi in care totul, personajele, forma artistica, anecdota, stilurile se desfasoara si se multiplica in imagini ce exprima, in infinita ei subtilitate si diversitate, viata omeneasca. Chiar fara sa stie, romancierii contemporani care se joaca cu formele, distorsioneaza timpul, amesteca si combina punctele de vedere si fac experimente lingvistice ii sunt cu totii indatorati lui Cervantes. (Mario Vargas LLOSA)

Don Quijote este mai mare astazi decat a fost in conceptia lui Cervantes. A ratacit timp de trei sute cincizeci de ani prin junglele si tundrele spiritului omenesc, devenind astfel mai viu si mai impunator. Astazi nu mai radem de el. Blazonul lui este marinimia, crezul lui, frumusetea. Intruchipeaza tot ce e bun, stingher, pur, lipsit de egoism si galant. Parodia s-a transformat in exemplu. (Vladimir NABOKOV)

La o mai dreapta privire, fantasmagoriile lui Don Quijote nu sunt in esenta rodul «nebuniei» lui, ci mai curand «nebunia» lui este o forma de lupta, un set de arme cavaleresti in incercarea lui de dezvrajire a lumii, de actiune solitara impotriva falsificarii marilor valori metefizice in mediul terestru, flagel care a facut, face si va face ravagii in toate timpurile si in toate locurile. L-am tradus pe Don Quijote incercand sa-l pastrez, macar virtual si aluziv, in contextul din care am fost nevoit totusi sa-l smulg, si sa-l propun cititorilor romani ca pe unul din polii literaturii spaniole din Secolul de Aur. (Sorin MARCULESCU)

Ilustratia copertei: Don Quijote luptandu-se cu morile de vant,tapiserie de sec. XVII (detaliu), lucrata in atelierul lui Francis Poyntz
Fragment din carte:

"Don Quijote nu lipsi sa rada de naivitatea scutierului sau si, ca atare, ii aduse la cunostinta ca se putea plange dupa plac cum si cand va fi vrand, de voie sau de nevoie, caci pana atunci nu citise nimic contrar in legile cavaleriei. Sancho ii spuse sa ia seama ca era ceasul mesei. Stapanul ii raspunse ca deocamdata nu simtea atare nevoie, dar sa manance el cand i s-o nazari. Cu aceasta invoire, Sancho se propti cat putu mai bine pe magar si, scotand din desaga ce varase in ea, isi vedea in largul sau de drum si de frupt in spatele stapanului, iar din cand in cand salta sus burduful, cu atata pofta, ca ar fi fost in stare sa-l pizmuiasca si cel mai rafinat birtas din Malaga. Si cata vreme o tinu tot asa, dand dusca dupa dusca, nu-si mai amintea de nicio fagaduinta pe care i-o facuse stapanu-sau si nu i se parea deloc truda, ci tihna deplina umblatul dupa aventuri, oricat ar fi fost ele de primejdioase.

In sfarsit, noaptea si-o petrecura printre niste copaci, si don Quijote smulse dintr-unul o craca uscata, care mai ca-i putea sluji drept lance, si infipse in ea fierul scos de la aceea ce-i fusese rupta. Don Quijote nu dormi toata noaptea, cu gandul la doamna sa Dulcineea, ca sa se potriveasca celor citite in cartile lui, unde cavalerii isi petreceau multe nopti nedormite prin paduri si pustiuri, intretinandu-se cu amintirile doamnelor lor. Nu la fel i se intampla lui Sancho Panza, care, avand burta plina, si nu cu apa de cicoare, si-o petrecu intreaga dormind bustean si, daca nu l-ar fi strigat stapanu-sau, n-ar fi fost de-ajuns ca sa-l trezeasca nici razele soarelui, care-l izbeau in fata, nici ciripitul pasarilor care, numeroase si cu mare veselie, salutau ivirea noii zile. "