A trecut ceva vreme de când Lucian Boia a lansat cartea DE CE ESTE ROMÂNIA ALTFEL? un volum care a generat un adevărat fenomen, antrenând dezbatere publică, mese rotunde, sute de recenzii și desigur un succes de editură probabil bine regizat (să nu uităm că titlul, coperta, dimensiunile volumului au fost elemente neîntâmplătoare care au conlucrat cât se poate de fericit la popularizarea cărții). Unii dintre cititori și comentatori au apreciat maniera sintetică în care istoricul român a reușit, în acel volum, să pună punctul pe i în articularea deficiențelor unei națiuni. Alții, dimpotrivă au criticat lejeritatea abordării dar și premisele facile și nu foarte limpezi de la care a plecat Boia când a pretins caracterul de altfel al României. Rămâne de văzut dacă și cel mai recent volum publicat de Lucian Boia: SFÂRȘITUL OCCIDENTULUI? va avea o soartă similară, atâta timp cât pare să mizeze pe elementele formale care au condus la succesul editorial anterior: dimensiuni modeste, preț accesibil, temă provocatoare, argumentații expeditive.

Departe de a mai fi un subiect tabu, problema morții occidentale, a crizei culturale europene este desigur o temă recurentă nu doar a ultimilor ani, ci a întregului secol XX. Însă probabil că mai multe fenomene antrenate de epoca digitalizării și globalizării au oferit temeiuri tot mai îngrijorătoare pentru aprofundarea acestei chestiuni în ultimele decenii. Oriunde ar ajunge însă moștenirea socio-culturală și tehnologică europeană, așa cum sugerează Boia, chiar și în cel mai rău caz, nu vom vorbi de sfârșitul lumii (poate doar pentru cei care mai adoptă încă viziuni europocentriste), ci doar de sfârșitul unei lumi. Premisele analizei lui Boia care asumă relativismul interpretărilor trecutului și imposibilitatea de a prevede viitorul reprezintă cumva un avertisment către cititor, un fel de a sublinia că autorul intră în cunoștință de cauză în ceea ce privește constrângerile principiale la care e supus, în jocul explorării unor scenarii care vizează soarta Europei. Prezentarea lui Boia urmărește, pe scurt, punctele esențiale care au condus la poziția obținută de Occident de-a lungul secolelor dar și pe cele care asamblează impasul în care se află Vestul la ora actuală.

Astfel, dacă în anul 1000, spațiul european era o lume dominată de anarhie, brutalitate și sărăcie, prin fuziunea romano-germană, prin răspândirea mesajului creștin cu mize unificatoare-egalitariste, prin expansiunea orientală sau americană, Occidentul a reușit ceea ce alte imperii dezvoltate nu au reușit: să absoarbă culturi variate, să susțină o permanentă preocupare expansionistă și să creeze un cadru intelectual dinamic care a dat naștere civilizației și modelului care s-a impus apoi, treptat, la scară planetară. Astăzi însă, Occidentul trăiește ceea ce Boia numește un deficit de utopie – lipsa unor idealuri fie ele religioase sau laice (așa cum sugerează istoricul român, națiunea, democrația și progresul – elemente care au constituit fermentul intelectual al ultimilor sute de ani s-au epuizat și nu au fost înlocuite de alte motoare intelectuale) fac lumea vestică foarte vulnerabilă. La această vulnerabilitate se adaugă și alte considerente precum declinul demografic, valul de imigranți din epoca postcolonială și crizele economice care nu fac decât să accentueze slăbiciunea proiectului european – un proiect oricum lipsit de vitalitate, o alianță fără orizont mitologic, cu o identitate difuză. În plus, în opinia lui Boia, Occidentul își înrăutățește situația prin perpetuarea unei perspective supusă tiraniei corectitudinii politice, a vinovăției postcoloniale, a precauțiilor ecologice. Pornind de la aceste constatări Boia propune trei scenarii: unul negativ -dezmembrarea Uniunii Europene și fragmentarea greu reversibilă a Europei (ceea ce, într-o lume globalizată ar echivala cu ieșirea din joc a așa zisei puteri europene), unul pozitiv- consolidarea UE până la un punct greu de anticipat (dar probabil nu foarte apropiat de federalismul SUA) și unul de compromis – UE va evolua cu multe inegalități ce vor conduce la o polarizare accentuată între nuclee mai slabe sau mai puternice. Jocul interpretării lui Boia se oprește însă aici, bucla argumentației se închide revenind la ideea că viitorul reprezintă totuși o dimensiune incertă.

În ochii criticilor lui Boia, publicarea volumului De ce este România altfel? a echivalat cu alegerea făcută de un actor mare (obișnuit să apară în producții de mare clasă) de a juca într-o telenovel㠖 doar că în cazul de față vorbim de un istoric care și-a obișnuit cititorii cu volume provocatoare și documentate dar care a ales apoi să publice o carte subțirică menită să devină bestseller. Îl decredibilizează această strategie pe Boia, mai ales dacă luăm în considerare că istoricul român revine cu o abordare similară în cel mai recent volum al său? Anulează această rețetă seriozitatea demersurilor sale? Din punctul meu de vedere nu, atâta timp cât, dincolo de obscurele intenții de lovitură editorială, acest volum scris aparent după același calapod comercial ca și precedentul are cel puțin două virtuți: pe de o parte are o miză propedeutică, pedagogică- în mai multe capitole ale cărții, Boia recapitulează și face trimiteri la idei dezvoltate deja în alte volume ale sale precum Mitul democrației sau Omul și clima, invitând practic cititorii să îi descopere în amănunt argumentațiile (este și o formă originală și atractivă de promovare așadar a unor lucrări mai consistente). În al doilea rând, asumând cu prudență incertitudinea viitorului, istoricul român intră cumva ludic în torentul anticipărilor destinului european. Lucian Boia își permite să se joace așadar de-a profetul, dar este o joacă ce reține doza de luciditate a profesionistului experimentat, o joacă ce conduce spre o concluzie deloc fatală sau tragică pe care vă rămâne să o descoperiți.

Sever Gulea, pentru blog.libris.ro