„In acest Jumal, la inceput a fost entuziasmul: Cum de s-a putut asa ceva? Cum de s-a prabusit in doar cateva zile un regim blindat cu toate certitudinile si cu toate instrumentele terorii? Uite ca s-a putut! Dovada: odata cu ultimele zile ale anului 1989, am inceput sa scriu tot ce voiam; odata cu primele zile ale anului 1990, insemnarile apar fara nici o dificultate in «Romania literara», adica in revista unde, pana atunci, mi se puricase fiecare fraza, iar uneori fusese nevoie sa-l vizitez pe George Ivascu pentru a face sa apara un biet articol pe teme culturale obsolete. Prin urmare, cenzura disparuse: iata cea mai importanta si mai evidenta certitudine!”
Fragment:

" 10 ianuarie 1991
LEGE
Cui trebuie să-i ceară voie un rege pentru a intra sau a ieşi din propria sa ţară? Pusă în Marele Secol, întrebarea ar fi părut stupefiantă, în secolul al XIX-lea — bizară, iar în epoca noastră, indiferent de avântul republican general, cel puţin provocatoare. Şi totuşi, ea a trebuit formulată în seara de Crăciun a anului 1990, într-o ţară pe care regele său îndepărtat a vizitat-o pe neaşteptate.
Din punct de vedere juridic, desigur, lucrurile par destul de clare: orice avocăţel de provincie le poate descifra. În ochii autorităţilor republicane, Mihai de Hohenzollem nu mai este cetăţean român din anul 1948; în propriii săi ochi, Mihai I nu a încetat nici o clipă să fie. În ochii specialistului de drept intemaţional, viza acordată pe paşaportul diplomatic în Aeroport nu este legală; în ochii regelui, viza reprezintă un act cu totul secundar, căruia nu trebuie să-i acorzi prea multă atenţie: când Hohenzollernii au început să domnească în România, se circula fără vize şi fără scandal de-a lungul întregii Europe. În ochii autorităţii republicane constituite, hârtiile oficiale şi ştampilele sunt sacrosancte; pentru un rege, simpla comunicare orală ori scrisoarea semnată — fără ştampilă! — prezintă cel puţin la fel de mare îndreptăţire.
Nenorocirea este că ne affăm în prezenţa a două serii paralele de adevăruri. Ce ar fi adevărat pentru unul este fals pentru ceilalţi, şi invers. Când se intitulează «Rege prin mila lui Dumnezeu şi voinţa naţională», regele con-stituţional crede cu tărie în nobila formulă. Pentru el, mila divină a întâlnit în chip fericit sufragiul popular, iar poporul său a trăit o clipă de graţie: legile lumeşti încep să i se pară simple jocuri de copii. Iar fetişizarea unui detaliu de jurisprudenţă ajunge, în ochii celui înzestrat cu graţia divină, puţintel comică.
Însă chiar şi această jurisprudenţă oficială şchioapătă oarecum la o privire mai atentă, clătinându-şi butaforia. De ce oare a neglijat regimul comunist din România să In-cropească o ficţiune electorală în legătură cu regalitatea? Doar a pritocit atâtea! Ce-l costa să organizeze, din 1950 până în 1989, un referendum asupra formei de guvernă-mânt, în care Republica să fi ieşit victorioasă cu 99,99% din voturi? Ar fi fost aşa de simplu! A neglijat din cauză că nu şi-a închipuit, nici în cele mai negre coşmaruri, că se va putea pune din nou vreodată această problemă. Ca şi în toate chestiunile fundamentale, lipsa de imaginaţie a vechiului regim s-a dovedit, din fericire, totală. "