„23 octombrie 

Durerea e la fel de intensa ca si pana acum. Am luat Doriden si aproape ca adormeam, cand m-am trezit de-a binelea. Mi s-a facut o injectie cu Salsobrocanon.

M-am trezit pe la sase si mi-au venit iar in minte toate problemele de ieri.

Nu mi-e deloc frica de moarte, dar gandul ca s-ar putea sa ma intalnesc cu ea, ca imi apare in fata ochilor chiar acum, in acest moment - gandul acesta ma inspaimanta. Mi-as dori sa mor in camera mea, intins linistit in pat, inconjurat de familie. (Nu, de fapt ar fi mai bine sa nu-i am in preajma, mai ales pe Satsuko. As incepe probabil sa plang cand mi-as lua ramas-bun de la ea, iar ea s-ar simti obligata sa verse, la randul ei, niste lacrimi. Asta ar face moartea si mai greu de indurat. Sper ca atunci cand voi muri sa aiba inima de piatra si sa ma uite, iar apoi sa mearga la un meci de box sau sa sara in piscina si sa-si exerseze inotul sincron - Ah! Daca nu traiesc pana vara viitoare, n-o s-o pot vedea inotand!) As vrea sa mor ca si cum as adormi, atat de usor incat nimeni sa nu-si dea seama ca am murit. Urasc ideea de a muri sufocat pe un pat de spital, inconjurat de medici pe care nu-i cunosc, oricat de eminenti ar fi ei - un chirurg ortoped, un anestezist si un radiolog pe care nu i-am intalnit niciodata. Cred ca as muri si numai din cauza acelei atmosfere pline de tensiune. Oare cum te simti cand nu mai poti respira si incepi sa gafai si sa te ineci, pierzandu-ti cunostinta in timp ce un tub iti este inserat in gatlej ? Nu mi-e teama de moarte, dar as vrea sa nu trec prin suferinta, apasarea si teroarea ce vin odata cu ea. Fara indoiala ca in ultimele clipe, toate faptele mele rele adunate in cei saptezeci de ani pe care i-am trait mi se vor arata inaintea ochilor una dupa alta, ca niste scene proiectate intr-un caleidoscop."