Ce-ar putea să însemne să fii scriitor profesionist? Să fi semnat multe creaţii proprii? Să te dovedeşti printre cei mai buni şi mai notorii în domeniul tău (primind o mulţime de premii)? Să trăieşti din ceea ce creezi? A fi recunoscut de critică, de public sau doar de tine însuţi? Între aceste instanţe, adesea conflictuale, răspunsul la întrebare devine tot mai problematic. Dar el poate fi, în acelaşi timp, lămuritor dacă te gândeşti la Stephen King – atunci îţi dai seama că un profesionist (scriitor, de data aceasta) e un om care îşi face treaba bine. Mai precis, un om care îşi conştientizează nişte posibilităţi (pe care le şi probează), îşi asumă o sarcină, creează nişte aşteptări şi le duce mereu la îndeplinire. Stephen King şi-a conştientizat o aplecare spre literatură (fără să îşi pună problema naturii ei, pur şi simplu “poveştile veneau”), şi-a asumat sarcina să facă timpul să treacă mai repede pentru cei aflaţi în călătorii lungi, prin transpunerea lor în alte lumi, a reuşit, a creat aşteptări din partea publicului şi (poate cea mai dificilă etap㠖 aceea a anduranţei) le-a satisfăcut aproape de fiecare dată.

Prin îndeplinirea obiectivului asumat, Stephen King s-a dovedit a fi un profesionist şi ceva mai mult. Căci, pe lângă achitarea de sarcina propusă, autorul american n-a ezitat să-şi răsfeţe cititorii prin tot felul de materiale bonus, publicate în ediţiile scrierilor sale, cel mai adesea dezvăluiri privitoare la geneza operelor (care, după mărturisirile lui King par să fie de interes pentru public: oare cum i-a venit ideea autorului? Oare la ce se gândea autorul când a scris X?). Nu face excepţie nici volumul de proză scurtă La Asfinţit care, pe lângă colecţia de 13 povestiri, include şi un cuvânt înainte în care King îşi aminteşte deepoca de glorie a capacităţilor sale de a scrie proză scurtă (contrar tendinţelor autorilor de bestsellere de sute de pagini, King n-a părut să evidenţieze acea “claustrofobie creatoare”) şi include şi o serie de note (la finalul ultimei povestiri) legate de felul în care au luat naştere creaţiile cuprinse în volum. La Asfinţit este de fapt şi o celebrare prin creaţie a înviorării entuziasmului lui King faţă de proza scurtă (gen de care se îndepărtase de la o vreme), incluzând atât povestiri mai vechi apărute în diferite publicaţii (din epoca de glorie de care vorbea autorul american) dar şi câteva povestiri mai noi.

Cuvântul care defineşte volumul este varietatea. Sub patronajul spiritual al Sfântului Suspans, Stephen King reuşeşte să construiască o adevărată Zonă Crepusculară, care deşi e populată cu oameni obişnuiţi (iar King reuşeşte foarte bine, chiar şi în proza scurtă, să construiască această impresie a mundanului) e ocolită cel mai adesea de fenomenele obişnuite. King este genul de scriitor care poate stoarce frica din orice, care îţi poate dezvălui caracterul ameninţător al celor mai familiare lucruri: fie că e vorba de un telefon, o pisică, un colţişor din natură, un vecin, ba chiar şi o toaletă. Unele povestiri ca N. – o proză de inspiraţie lovercraftiană în care realul şi fantasticul interferează şi nu e clar dacă e din cauza protagonistului care îşi pierde minţile sau ca Pisica diabolică te bântuie pur şi simplu, altele ca Willa (în care King renunţă aproape total la orice miză înspăimântătoare) sau Lucrurile rămase în urma lor (felul lui King de a cinsti amintirea atentatelor de la 11 septembrie ) te ating cu delicateţe, în vreme ce Fata de turtă dulce sau Popas te transpun direct în miezul suspansului hitchockian. Poate una din cele mai reuşite şi mai plină de imaginaţie este chiar ultima povestire: În mare rahat, în care un alt personaj de-al lui King (după Andy Dufresne, din Închisoarea Îngerilor) află mântuirea doar după traversarea unui infern excremenţial.

Măiestria lui Stephen King transpare şi în acest volum de 13 povestiri: capacitatea de a da glas de fiecare dată altfel, aceluaşi apetit pentru necunoscut şi bizar.

LA ASFINTIT - Stephen King – Editura Nemira, 2009

Sever Gulea pentru blog.libris.ro