O lume construita pe frustrari si lipsuri, o lume supravegheata din umbra, asa se poate rezuma universul ultimilor ani de comunism, surprins de Herta Muller in “Inca de pe atunci vulpea era vanatorul”. E o lume in care imprejmuirea existentiala e resimtita deopotriva fizic (zidurile vechi ale fabricii, gramezile de sarme de langa uzina) cat mai ales psihic (portretul dictatorului omniprezent). E o lume in care oamenii sunt redusi la o serie de stereotipii (paltoane care stau la coada, alunite care pun intrebari in beciurile interogatoriilor, onduleul de par care vegheaza din tablou). E o lume in care natura apare slutita dupa chipul si asemanarea simbolurilor comuniste (soarele pare un robinet ruginit de uzina), in care obiecte obisnuite transmit mesaje inspaimantatoare (anonimele din posta, o blana de vulpe insemnata, o coaja de samanta sau un muc de tigara devin indici ai prezentei unei Securitati semininvizibile).

Intr-un asemenea cotidian sordid, baltind in ritualuri frustrante, in care nimeni nu-si mai gaseste locul, cum se mai pot apara protagonistii? Prin injuraturi inofensive, prin lentile poetice, prin indiferenta sau prin pactul cu diavolul comunist. Ramai vanat sau devii vanator, iata dilema cu care trebuie sa se confrunte personajele romanului Hertei Muller.

“In oras e o iarna, una inceata, imbatranita, care baga frigul in oameni. O iarna e aici in oras, in care gura ingheata, in care mainile tin absente acelasi lucru si-l lasa sa cada, pentru ca varfurile degetelor de la mana se fac la fel cu pielea tabacita.<…> O iarna bantuie pe aici, imprejurul raului, unde in loc de apa nu ingheata decat rasul. Unde fiecare intrebare se acordeaza in gatlej si bate tot mai stins, tot mai surd, cu limba in dinti.”

---

Gardul fabricii si casele sunt inconjurate de zidurile orasului, iar dincolo de acesta sunt lanurile unduitoare de grau, nesfarsite, marginite de Dunarea ce nu poate fi traversata decat sub tirul granicerilor. Daca lumea este doar o inimaginabila si apasatoare insiruire de inchisori concentrice, in care-ti ispasesti condamnarea pe viata, mai esti, de fapt, in viata? Sau te amagesti mimand umanitatea intr-un cotidian pe care nici frumusetea inocenta a naturii nu-l poate lumina, cand relatiile dintre oameni sunt denaturate de suspiciune, cand victimele nu pot sa scape decat daca devin, la randul lor, vanatori de oameni? Raspunsurile pe care si le dau la aceste intrebari obsedante, niciodata formulate explicit, ii impart pe actorii acestei lumi in doua tabere. Insa si unii, si altii trebuie sa poarte masti.

„O blana de vulpe in apartamentul profesoarei Adina devine un simbol al amenintarilor unei Securitati omniprezente pe cand regimul incepe deja sa se clatine. In imagini expresive si de o frumusete infricosatoare, Herta Muller reconstituie panorama cruda si inspaimantatoare a dictaturii si a unei societati distruse pana la radacina. Decaderea oamenilor, ba chiar a unei intregi tari, este redata aici pana in cele mai mici detalii – in toata aceasta suferinta pare ca natura insasi trece de partea terorii. Inca de pe atunci vulpea era vanatorul este probabil cartea cea mai romaneasca a acestei mari autoare de limba germana.“ (Ernest WICHNER)