Colt Alb - Jack London

De o parte şi de alta a malurilor îngheţate, posomorâtă, sihla fremăta în întuneric. Nu demult, vântul despuiase copacii de veşmântul lor alb de promoroacă, iar acum, în lumina asfinţitului, părea că stau aplecaţi unul către celălalt, negri şi ameninţători. Peste tot ţinutul domnea o tăcere nemărginită. Ţinutul însuşi era de fapt dezolant la vedere, mort, încremenit în nemişcare, un pustiu atât de îngheţat încât stârnea ceva dincolo de tristeţe. Parcă simţeai o urmă de râset în acele locuri, un hohot mai înspăimântător decât orice tristeţe – lipsit de fericire precum surâsul sfinxului, rece precum gheaţa şi îngânând neîndurarea providenţei. Înţelepciunea extraordinară şi de neînţeles a veşniciei îşi râdea de zădărnicia vieţii, îşi bătea joc de strădaniile vieţii. Era, într‑un cuvânt, Sălbăticia pură, ţinutul cu inima îngheţată de la Miazănoapte.

Însă undeva, sfidând parcă natura, exista totuşi viaţă. De‑a lungul malurilor, grăbeau în aval câţiva câini lupi. Blana ciufulită le era acoperită de chiciură, iar în aerul rece, răsuflarea le îngheţa şi ea imediat, ţâşnind sub formă de norişori care, la urmă, ajungeau pe blană cristale de gheaţă. Câinii, legaţi cu hamuri şi şleauri de piele, trăgeau în urmă o sanie. Sania era din scoarţă groasă de mesteacăn şi, cum nu avea tălpici, luneca direct pe zăpadă. Partea din faţă îi era răsucită în sus precum un sul, pentru a putea stăpâni troienele de zăpadă proaspătă care se ridicau precum valurile. Pe sanie stătea, legată zdravăn, o cutie alungită şi îngustă. Mai erau şi alte obiecte acolo – pături, un topor, precum şi un ibric de cafea şi o tigaie; dar cutia cea lungă şi îngustă ieşea în evidenţă şi ocupa cel mai mult loc.

În faţa câinilor, cu rachete de zăpadă în picioare, se trudea să înainteze un bărbat. Iar în spate, un altul. Pe sanie, în cutie, se afla un al treilea bărbat, pentru care truda luase sfârşit, un bărbat învins de Sălbăticie, doborât şi răpus ca să nu se mai poată mişca sau lupta vreodată. Căci nemişcarea domneşte în Sălbăticie. Viaţa o jigneşte, fiindcă viaţa înseamnă mişcare; iar scopul Sălbăticiei este să distrugă mişcarea. Îngheaţă apa pentru a‑i bloca drumul către mare; alungă seva din copaci până ce inimile lor măreţe sunt înconjurate de gheaţă; dar cel mai violent şi mai teribil Sălbăticia îl chinuieşte şi‑l supune pe om – omul, fiinţa cea mai fără de odihnă, mereu revoltat împotriva legii după care mişcarea va trebui să înceteze până la urmă.

Dar în faţă şi în spate, încă fără frică şi încăpăţânaţi, trudeau cei doi bărbaţi care nu muriseră. Îşi puseseră pe ei blănuri şi piei moi, tăbăcite. Cu chipurile greu de ghicit de sub pleoapele, obrajii şi buzele acoperite cu cristale din răsuflarea lor de gheaţă, aveau aparenţa unor figuri fantomatice, ciocli dintr‑o lume spectrală asistând la înmormântarea unei stafii. Dar sub această aparenţă erau, de fapt, oameni care străbăteau ţinutul dezolării, batjocurii şi tăcerii, bieţi temerari într‑o aventură uriaşă, înfruntând măreţia unei lumi îndepărtate, străine şi încremenite precum genunea văzduhului.

Călătoreau fără să‑şi vorbească, economisindu‑şi răsuflarea pentru truda trupului. Din toate direcţiile, tăcerea îi apăsa ca o prezenţă palpabilă. Le afecta cugetul la fel cum presiunea incredibilă din adâncul mărilor afectează trupul scafandrilor. Îi strivea cu greutatea întinderilor nesfârşite şi a legilor imuabile. Îi nimicea, trimiţându‑i în cele mai ascunse unghere ale propriilor minţi, storcând din ele, precum mustul din struguri, toate patimile, înflăcărările deşarte şi moralitatea vanitoasă a sufletului uman, până ce ei înşişi se vedeau neînsemnaţi şi muritori, fire de nisip şi praf, ce se mişcă fără prea multă îndemânare sau înţelepciune în vâltoarea jocului măreţelor elemente şi forţe oarbe.

Trecu o oră, apoi încă una. Palida strălucire a zilei lipsite de soare începea să se estompeze, când din nemişcare se auzi slab un strigăt îndepărtat. Urcă repede în intensitate, până ajunse la cea mai înaltă notă, unde stărui, vibrând încordat, apoi începu să se stingă şi dispăru. Ar fi putut fi foarte bine vaietul unui suflet rătăcit, dacă nu ar fi avut un accent trist şi violent şi nu i s‑ar fi ghicit înflăcărarea incredibilă. Omul din faţă îşi întoarse capul, până când întâlni ochii celui ce mergea în spate. Atunci, peste cutia cea lungă şi îngustă, amândoi încuviinţară.

Un alt urlet străpunse tăcerea cu ascuţimea unui ac. Cei doi bărbaţi îşi dădură seama de unde venea. Se auzea din spate, de undeva din întinderea de zăpadă pe care tocmai o străbătuseră. Apoi un al treilea se auzi, un urlet de răspuns, tot din spate şi de la stânga celui dinainte.

– Ne urmăresc, Bill, zise cel din faţă.

Glasul îi suna răguşit şi ireal, şi parcă se trudise din greu să vorbească.

Fii primul care adauga un comentariu ...