Multi dintre cei care se aflau in port stiau ca Santiago Nassar urma sa fie omorat. Don Lazaro Aponte, colonel de la academia militara, acum in rezerva, si primar de unsprezece ani, ii adresa un salut cu degetele. "Aveam motivele mele bine intemeiate sa cred ca nu mai era nici o primejdie pentru el." imi zise. Nici parintele Carmen Amador nu se nelinisti: "Cand l-am vazut teafar, am crezut ca totul fusese o minciuna" imi zise.
Nimeni nici macar nu se intreba daca Santiago Nassar fusese prevenit, pentru ca tuturor li se paru imposibil sa nu fie.

****

Publicarea in 1981 a romanului Cronica unei morti anuntate a starnit entuziasmul unanim al criticii si cititorilor. Marquez isi dovedeste, inca o data, in aceasta opera de mica intindere, extraordinarele-i daruri de povestitor construind un roman perfect, pe temeiul unui fapt simplu: o crima anuntata, pe care nimeni nu se straduieste s-o opreasca.

Fragmente Cronica unei morti anuntate

In ziua in care avea sa fie omorit, Santiago Nasar se scula in zori la cinci si jumatate, pentru a astepta vaporul cu care sosea episcopul. Visase ca strabatea o padure de ficusi uriasi unde se cernea o burnita fina si, pret de o clipa, a fost fericit in vis, dar desteptindu-se se simti stropit de gainat din cap pina in picioare, „intotdeauna visa copaci", imi spuse Placida Linero, maica-sa, evocind, douazeci si sapte de ani mai tirziu, amanuntele acelei zile nefericite de luni.

„Cu o saptamina inainte visase ca era singur intr-un avion de staniol care zbura fara sa se izbeasca printre migdali", imi spuse. Avea o faima temeinic cistigata de talmacitoare fara gres a viselor altora, daca ii erau povestite pe inima goala, insa nu deslusise nici un semn rau in cele doua vise ale fiului ei, si nici in celelalte, tot cu copaci, pe care el i le povestise in diminetile de dinaintea mortii.

******

Ultima imagine pe care maica-sa o pastra despre el a fost trecerea-i grabita prin dormitor. O trezise cind se straduia sa gaseasca pe dibuite o aspirina in dulapiorul cu medicamente din baie, si ea a aprins lumina si l-a vazut ivindu-se in prag cu paharul de apa in mina, cum avea sa si-l aminteasca pentru totdeauna. Santiago Nasar i-a povestit atunci visul, dar ea n-a luat aminte la copaci.

Toate visele cu pasari inseamna sanatate de fier, zise. Il vazuse din acelasi hamac si din aceeasi pozitie in care am gasit-o eu, vlaguita in ultimele tresariri ale batri- netii, cind m-am intors in satul acela uitat, incercind sa recompun din atitea cioburi imprastiate oglinda sparta a memoriei. Abia daca mai deslusea formele in plina lumina si avea frunze tamaduitoare la timple impotriva durerii de cap eterne pe care i-o lasase fiul ei trecind ultima oara prin dormitor.

Statea pe o parte, tinindu-se de sforile de la capul hamacului pentru a incerca sa se ridice, si in penumbra staruia mirosul de cristelnita, acelasi care ma descumpanise si in dimineata crimei. Abia am aparut in pragul usii ca m-a si confundat cu amintirea lui Santiago Nasar. „Statea acolo", imi zise. „Avea costumul de in alb spalat doar cu apa, pentru ca avea pielea atit de gingasa ca nu suporta fosnetul apretului." A ramas un lung rastimp in hamac, mestecind seminte de cardamon, pina cind i s-a destramat iluzia ca i se intorsese feciorul. Atunci suspina: „A fost barbatul vietii mele."

Eu l-am vazut in memoria ei. implinise douazeci si unu de ani in ultima saptamina a lui ianuarie, era zvelt si palid si avea pleoapele arabe si parul cirliontat al parintelui sau. Era unicul copil al unei perechi casatorite de convenienta, care n-a cunoscut nici o clipa de fericire, insa el parea fericit cu tatal lui pina acesta a murit subit, cu trei ani mai inainte, si a continuat sa para la fel cu mama-i singuratica, pina in lunea mortii lui. De la ea a mostenit instinctul. De la tatal lui deprinsese din frageda virsta minuirea armelor de foc, dra- gostea pentru cai si dresarea soimilor de

******

In ziua in care avea sa fie omorit, maica-sa crezu ca el incurcase data, vazindu-l imbracat in alb. „I-am adus aminte ca era luni", mi-a spus ea. insa el o lamuri ca se imbracase in haine de sarbatoare pentru cazul in care ar avea prilejul sa-i sarute inelul episcopului. Ea nu paru interesata defel.

- Nici macar n-o sa coboare de pe vapor, ii zise. O sa schiteze o binecuvintare de obligatie, ca intotdeauna, si o sa plece cum a venit. Uraste satul asta. Santiago Nasar stia ca era adevarat, dar fastul bisericesc exercita asupra-i o fascinatie irezistibila.

„E ca la cinema", imi spusese odata, in schimb, tot ce o interesa pe maica-sa in legatura cu sosirea episcopului era ca pe feciorul ei sa nu-l ude ploaia, caci il auzise stranutind in timp ce dormea, il sfatui sa-si ia o umbrela, dar el ii facu un semn de ramas bun cu mina si iesi din camera. A fost ultima oara cind l-a vazut. Victoria Guzman, bucatareasa, era convinsa ca nu plouase deloc in ziua aceea, si nici in toata luna februarie.

„Dimpotriva", imi spuse cind m-am dus s-o vad, cu putin timp inainte de moartea ei. „Soarele incepea sa dogoreasca mai devreme decit in august." Statea si spinteca trei iepuri pentru masa de prinz, inconjurata de ciinii care gifiiau intruna, cind Santiago Nasar intra in bucatarie, „intotdeauna se destepta tras la fata, ca dupa o noapte proasta", isi amintea fara urma de afectiune Victoria Guzman.

Divina Fior, fata ei, care tocmai incepea sa infloreasca, ii servi lui Santiago Nasar o ceasca mare de cafea fara zahar cu o picatura de rachiu de trestie, ca in fiecare luni, spre a-l ajuta sa-si vina in fire dupa corvoada de peste noapte. Bucataria imensa, cu sopotul focului si gainile adormite pe stinghii, avea un aer tainic.

Santiago Nasar mai mesteca o aspirina si se aseza sa bea cu sorbituri domoale ceasca de cafea, gindindu-se alene, fara a-si lua ochii de la cele doua femei care scoteau maruntaiele iepurilor. In ciuda virstei, Victoria Guzman arata neschimbata. Fata, inca putin cam salbatica, parea sufocata de navala simturilor ce i se trezeau.

Santiago Nasar o prinse de incheietura miinii cind ea dadu sa-i ia ceasca goala.

- Ti-a cam venit vremea sa fii imblinzita, ii zise. Victoria Guzman ii arata cutitul insingerat.

- Da-i drumul, albule, ii porunci grav. Cit traiesc eu, n-ai sa te atingi de ea. Fusese sedusa de Ibrahim Nasar in floarea adolescentei. Facuse dragoste cu ea pe furis ani in sir, prin grajdurile fermei, si o luase acasa ca slujnica atunci cind patima i se stinse.

Divina Fior, care era fiica unui sot mai recent, se stia harazita patului tainic al lui Santiago Nasar, si gindul acesta ii stirnea o neliniste prematura.

„Nu s-a mai nascut barbat ca el", imi spuse, acum grasa si ofilita, inconjurata de copiii din alte legaturi de dragoste. „Era leit tatal sau", ii raspunse Victoria Guzman. „Un nemernic", insa nu si-a putut infrina o tresarire de spaima amintindu-si oroarea lui Santiago Nasar cind ea smulsese cu putere maruntaiele unui iepure si aruncase la ciini matele aburinde.

- Nu fi barbara, ii zise el. inchipuieste-ti ca ar fi o fiinta omeneasca. Victoria Guzman avu nevoie de aproape douazeci de ani ca sa inteleaga de ce un barbat deprins sa omoare animale neajutorate a simtit pe neasteptate asemenea oroare.

„Sfinte Dumnezeule, a exclamat inspaimintata, deci toata povestea aceea a fost o prevestire!" Totusi, adunase in ea atita furie pina in dimineata crimei, incit continua sa indoape ciinii cu matele de la ceilalti iepuri, numai pentru a-i strica lui Santiago Nasar gustarea.

Asa stateau lucrurile cind intregul sat se trezi la urletul cutremurator al vaporului cu care sosea episcopul.