Pe cât de tragic a fost impactul pe care nazismul l-a lăsat asupra Europei, parcă pe atât de mult s-a străduit Germania postbelică să-și răscumpere greșelile și acțiunile înfăptuite de regimul celui de-al Treilea Reich. Culpa morală a poporului german, resimțită încă de la încheierea celui de-al Doilea Război Mondial și până astăzi, o culpă obiectivată în măsurile și legile aspre antinaziste, în respectul și susținerea față de statul Israel și față de evrei în general confirmă faptul că, în ciuda aparențelor, unanimitatea pretinsă și asumată drept instrument de legitimare a regimului fascist s-a dovedit, ca în orice regim totalitar, ceva iluzoriu. Desigur, o întrebare nu a dat pace nici soldaților Aliați care au descoperit prima oară lagărele de exterminare, nici judecătorilor care au pronunțat verdictele la Nurnberg, nici opiniei publice internaționale postbelice. E o întrebare care se ridică și în mintea oricărei persoane care află prima oară de genocidul înfăptuit de Hitler: cum a putut un popor întreg să ignore sau să treacă cu vederea Holocaustul desfășurat la scară astronomică, ani de zile, în teritoriile stăpânite de Reich? A fost poporul german complice, prin susținere politică directă prin toleranța sau ignoranța cultivată în raport cu actele criminale înfăptuite sistematic de regimul nazist? Evident, răspunsul nu este ușor de dat și trebuie nuanțat. Dincolo de analizele istorice asupra dinamicii regimului, dincolo de propaganda de epocă, dincolo de memoriile sporadice ale câtorva supraviețuitori ne putem întreba: ce știa și cum trăia berlinezul de rând în atmosfera antisemitismului ridicat la rang de virtute? Era plin Berlinul de susținători necondiționați, în preajma kilometrului 0 al nazismului? Un roman unic, scris în preajma celui de-al Doilea Război Mondial, reconstituie convingător fragmente de viață din perioada berlineză a decadei a patra. Este vorba de un roman care, bazat pe un caz real, deschide perspectiva cititorului asupra rezistenței germanilor de rând în fața celui de-al Treilea Reich, oferind și un inventar al tipologiilor variate de personaje prezente în epocă.

Impresionantul roman de peste 700 de pagini nu părăsește aproape nicio clipă cadrul berlinez din timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Este vremea în care, așa cum se dezvăluie în roman, discursurile sunt răstite și violente, în care incompetenții sunt așezați în posturi de cinste, exlcusiv pe criterii politice, în care uniformele nasc groază și nu ridică întrebări (e incredibil numărul de organizații instituite de regimul nazist prin care Fuhrerul căuta să recruteze și să îndoctrineze populația), în care viața privată e o iluzie, ba chiar și gânditul devine o activitate suspectă după cum remarcă un ofițer al Gestapoului: Oamenii nu pot renunța la gândit. Au tot timpul impresia c-or să ajungă mai departe dacă gândesc. Ar trebui să execute ordinele și atât. Se ocupă Fuhrerul de partea cu gânditul

Acțiunea se învârte în jurul inițiativei lui Otto și Anna Quangel (un cuplu de muncitori germani) de a-și exprima public dezaprobarea față de regimul nazist, după ce fiul lor moare pe frontul francez. Otto și Anna aleg o manieră originală și cât mai prudentă în acest sens: scriu o serie de cărți poștale protestatare pe care le abandonează în locuri publice, prin tot Berlinul, în speranța (naivă, pe undeva), că protestele lor față de fanatismul conducătorului vor avea ecou și în posibilii cititori. Evident, această inițiativă va atrage atenția Gestapoului, a vigilentului comisar Escherich (dar și a altor comisari, somați de autorități să rezolve cât mai repede cazul) care va avea nevoie însă de ani de zile pentru a-i prinde pe făptași. Pe acest schelet narativ principal se vor monta și poveștile celor care vor fi, direct sa indirect implicați în caz: fie că vorbim de găinarii oportuniști Enno Kluge sau Barkhausen, fie că vorbim de fosta logdnică a fiului familiei Quangel, Trudel Baumann, fie că vorbim de vecinii familiei Quangel: familia Persicke și poștărița Eva Kluge sau de judecătorul Fromm. Prin toate aceste povești secundare care vor fi însă integrate în cele din urmă în investigația principală, Hans Fallada oferă o panoramă caleidoscopică asupra vieții cotidiene sub dictatura nazistă.

Mai bine de o treime din roman îmbracă aspectul unei intrigi polițiste cu reliefuri ilare, pe alocuri, amorsate de incompetența, neglijența și oportunismul unor personaje. Sunt pagini în care Gestapoul pare complet depășit și ridiculizat de acțiunile nu foarte bine premeditate ale unor escroci de mâna a doua. Revanșa autorităților germane este cât se poate de violentă în cele din urmă și cât se poate de dureroasă. Hans Fallada aduce în scenă, în această intrigă detectivistă, tipologii care relevă ce se ascundea în spatele unității de oțel a sintagmei din epocă: Ein Reich, Ein Volk, Ein Fuhrer. Familia Persicke ilustrează modelul fanaticilor convinși de valabilitatea nazismului: copiii lor, băieți și fete slujesc cu zel și asiduitate forțele represive și poliția politică. Enno Kluge, fostul soț al poștăriței de pe palierul familei Quangel, alături de un alt vecin, Barkhausen, întrupează modelul oportuniștilor și profitorilor absoluti: Enno e un parior inveterat, un hoț și un seducător iscusit irecuperabil, în vreme ce Barkhausen, tovarăsul său de ocazie e un turnător lacom, obsedat de bani și asuprit de nevastă (iată și colaboratori ai Gestapoului care nu au de a face cu datoria civică și ideologică). Comisarul Escherich este modelul funcționarului zelos neutru care, fără să fie neapărat pătruns de filosofia nazistă, caută pur și simplu să își facă datoria, să prindă pe aceia desemnați drept infractori – neutralitatea sa va fi însă zguduită de capriciile superiorilor săi iar raportarea sa la faptele soților Quangel va evolua în cele din urmă , după ce își va pierde pasiunea pentru vânătoare și va deveni o mașinărie automată, dobândind în cele din urmă o conștiință critică asupra faptelor sale. Alți comisari și mai ales ofițeri de rang înalt Gestapo sunt de asemenea prezenți, întrupând violența și fanatismul fără margini.

Din tabăra oponenților identificăm pe judecătorul Fromm, cel care încarnează modelul rezistenței pasive înțelepte: un judecător pensionat care, fără să își exprime poziția față de regim în niciun moment, acționează spre a salva umanitatea celor din jurul său (fie că vorbim de evrei sau de condamnați ai regimului). Trudel Baumann este femeia care, deși realizează că nu este croită pentru a duce la bun sfârști planuri de rezistență sistematică, caută mijloace de a-și manifesta revolta. Otto și Anna Quangel, departe de a fi disidenți patentați, sunt oameni obișnuiți care au recunoscut și au beneficiat de reformele de redresare economică înfăptuite de fasciști. Cuplul de oameni simpli nu poate rămâne însă indiferent la asuprirea, ura și nedreptățile pe care le văd în jurul lor și caută, la rândul lor, convinși de o dreptate superioară Reichului, forme de a spune răului pe nume, de a nu tolera pasiv acțiunile criminale. Desigur, nu vorbim de o rezistență judecabilă prin efecte: cărțile poștale ale soților Quangel ajung cel mai adesea în mâna Gestapoului, raportate de cititori îngroziți. Atât în cazul lui Trudel, cât și în cazul soților Baumann vorbim mai degrabă de gesturi mici, aparent nesemnificative, dar care au valențe morale simbolice neîndoielnice și mize purificatoare: prin asemenea gesturi mici, personajele se dezic de regim și își exprimă dezaprobarea, își afirmă refuzul de a deveni complici silențioși ai politicii hitleriste. Vinovați sau nevinovați, buni sau răi, toate aceste destine vor fi supuse loviturilor sistematice ale Gestapoului, autoritatea care asamblează acea atmosferă sumbră și aproape insuportabilă de la finalul romanului, care dă senzația că orice formă de opoziție este într-adevăr… singură în Berlin. Peste toate aceste ciocniri și tragedii, se ridică însă un semnal optimist: destinul poștăriței Eva Kluge – femeia care va pregăti măcar un vlăstar al unei generații care să nu se lase prea ușor sedusă și convinsă de aparențe… vizuale sau discursive.

Prin destinul Evei și al inițiativelor ei, Hans Fallada și-a exprimat totuși încrederea în viitorul poporului german, în necesitatea privirii spre viitor. În ciuda atmosferei apăsătoare pe care o desăvârșește, în ciuda senzației de lipsă de speranță pe care acțiunile Gestapoului o întregesc spre finalul romanului, acest destin al Evei Kluge dar și verticalitatea soților Quangel întăresc totuși mesajul luminos al romanului anume că nu instrumentele rezistenței sunt cele mai importante și nici numărul celor care protestează (unul sau zece mii), cât sentimentul necesității luptei, sentimentul de revoltă morală și de încredere într-o justiție adevărat㠖 iată combustibilul care dă autenticitate și durabilitate protestatarului. Cumva, cam asta încearcă să transmită volumul lui Fallada inspirat dintr-un caz real: probabil că Berlinul nu a avut suficienți luptători, suficiente și eficiente mijloace de protest față de nazism, dar totuși au existat oameni care, mânați de un asemenea sentiment lăuntric, au căutat să se delimiteze, cu prețul confortului și al vieții, de ceea ce au considerat că este nedrept.

Sever Gulea, pentru blog.libris.ro