Misteriile antice, la grecii vechi, la romani si, in mare masura, si la egiptenii din Antichitate, au ajuns cu timpul se constituie adevarata religie a acestor neamuri, atunci cand adorarea zeilor oficiali a cazut, mai mult sau mai putin, in desuetudine. Or, dup marturiile autorilor antici si dupa cele ale autorilor moderni, tracii, in general, si geto-dacii, in special, au avut culte de mistere foarte dezvoltate. Mai mult, toate misteriile elenice existente la greci, in epoca clasica erau de origine traca fiind create de traci ,si impregnate de spiritualitatea traca. De aceea, am considerat util sa studiem aceste misterii ale geto-dacilor, care au constituit, de altfel, ca si la greci si la romani, adevarata esenta a religiei lor. Constantin Daniel

Lucrarea incearca sa expuna o perspectiva extrem de spiritualizata asupra religiei si comunitatilor trace, in general, cu un accent special pus asupra lumii dacice. Aceastg perspectiva ii gaseste justificarea in rolul influent pe care Zalmoxis si cultul sau de mistere I-au avut asupra lumii trace. Zalmoxis este infatisat drept o zeitate solara careia i se atribuie o importanta functie soteriologica, el fiind zeul in al carui paradis vor ajunge, dupa moarte, sufletele celor initiati in misteriile sale.
Ovidiu Cristian Nedu


Fragment:

" MISTERIILE IN CULTUL DIVINITATILOR DIN ANTICHITATE

Prin „misterii" trebuie sa intelegem culte tainice, accesibile numai unora din adoratorii zeitatilor, in cadrul lora se dezvaluia destinul omului dupa moarte si se arata trebuie sa savarseasca adoratorul pentru a accede la urire. Fara indoiala, la temelia misteriilor antice este gasit vechea aspiratie a omului catre nemurire. De aceea Erwin Rohde are dreptate cand afirma ca misteriile deriva direct din cultul mortilor, cult raspandit la toate popoarele primitive, la toate popoarele arhaice. Prin jertfe si prin ceremonii cultice, rudele in viata ale raposatilor usurau existenta post-mortem a celor care le fusesera dragi. Insa, totodata, mortii ii puteau vatama pe cei vii, le puteau crea suferinte, si de aici necesitatea de a practica, alaturi de jertfe si libatii, si anumite ceremonii religioase avand un scop apotropaic, de a indeparta potentialitatea vatamatoare pe care cei morti si-ar fi putut-o exercita asupra celor vii.
In cadrul cultului mortilor se evita sa se precizeze in mod amanuntit cum traiau mortii in lumea de dincolo, ce faceau ei acolo, fiindca o astfel de intruziune i-ar fi tulburat pe cei raposati. De altfel, cel mai probabil este ca supravietuirea sufletelor dupa moarte — asa cum este aceasta atestata prin riturile funerare din toate epocile — sa fi reprezentat o credinta vaga, lipsita de un continut precis si de explicatii concrete referitoare la soarta sufletului dupa moarte. Intr-adevar, datand inca din paleoliticul superior (circa 40.000 ani i.e.n.) s-au gasit schelete insotite de diferite obiecte uzuale si de podoabe, multe din ele vopsite cu ocru si este evident ca inca din aceasta epoca au aparut credinte religioase si magice care afirmau ca cel raposat continua, intr-un mod oarecare, sa traiascaa. De altfel, culoarea ocru, in care erau vopsite scheletele, sugera ca mortii continua sa aiba sange si sa traiasca in mormant sau dincolo de el.
Astfel, pe baza anumitor picturi descoperite in pesteri care infatiseaza oameni purtand masti si dansand sau animale, arheologii vorbesc astazi cu un grad ridicat de certitudine despre existenta unor credinte religioase sufcient de bine cristalizate in epoca paleolitica. "