Trupa de teatru a unui liceu de arta pune in scena o versiune moderna a basmului Alba ca Zapada, cu Lumikki Andersson in rolul principal. Repetitiile merg bine, iar intre Lumikki si baiatul care-l interpreteaza pe vanator pare sa existe o chimie palpabila. Oare Lumikki s-a indragostit pentru prima oara? 

    Cu putin inainte de premiera, lui Lumikki ii parvine un sir de scrisori semnate de un admirator secret, a carui pasiune pentru ea se preschimba rapid intr-o obsesie periculoasa. 

    Incercand sa afle adevarata identitate a hartuitorului, Lumikki trebuie sa aduca la lumina cele mai sumbre secrete din propriul trecut. Iar cum premiera spectacolului se apropie cu repeziciune, Lumikki trebuie sa-l prinda in capcana pe hartuitorul sau, cu sufletul negru ca abanosul.

 

    „Afara burnita. Inainte sa inchida usa dupa ea, Lumikki a strans asa de tare clanta in mana ca a durut-o. S-a uitat in jur, dar n-a vazut pe nimeni. Se tinea de jocuri? Doar iesise. Ii urmase instructiunile.

    Un nou mesaj. 
 

    „Ce fata cuminte. Dar e o noapte rece. Vreau sa te duc undeva Ia cald. Stiu ca poti sa alergi repede. Ai fix un sfert de ora sa dai fuga pana la palatul Milavida. Daca intarzii o sa ma razgandesc si o s-o omor oricum pe Anna-Sofia. Am pornit cronometrul.”

 

    Lumikki deja citea in fuga ultimele cuvinte ale mesajului. Bocancii militari pareau sa patineze pe poteca umeda si alunecoasa din parc. Cum de nu s-a gandit sa-si puna adidasii? De-acum ar fi trebuit sa-si dea seama ca pana la urma tot trebuia sa alerge undeva. Asa isi ducea existenta inca din februarie.

    Lumikki a calculat in minte cel mai rapid traseu. Pana-n capatul parcului, peste calea ferata, apoi drept peste rau. Noroiul cenusiu-maroniu ii pleoscaia sub bocanci. Burnita rece ii patrundea prin palton si caciula, impiedicand-o sa vada in fata. Felinarele luceau slab. Peticele ramase in intuneric erau negre ca smoala.

    In vreme ce alerga cu ochii la ceas, Lumikki se intreba daca avea vreo noima totul. De ce facea ce facea? De ce-i pasa daca hartuitorul isi punea sau nu amenintarea in practica? Lumikki n-o mai vazuse pe Anna-Sofia de mai bine de doi ani si nu mai avusesera nimic de impartit. N-ar fi trebuit sa-i pese absolut deloc ce patea colega care o terorizase la scoala.

    Cand traversa calea ferata, luand-o spre rau, la nord, si-a dat seama ca nu-i ramanea altceva de facut, de vreme ce cumva chiar isi dorea moartea Annei-Sofia. Lumikki isi imaginase totul de-atatea ori, uneori chiar visase ca o sa se-ntample.”