Fragment: 

 

    „Pentru locotenentul Azimioara, gras si palid, ciudateniile speciei umane nu mai constituiau de mult surprize. Cunoscuse indivizi care colectioneaza de-o viata cuie strambe, cu cat sunt mai complicat sucite cu atat mai abitir le creste valoarea, batrane care isi leaga motanul cu o franghie de gat si-l scot la plimbare prin Cismigiu, femei amatoare de chefuri zilnice, prelungite la carciumioara din cartier, intalnirea cu sora lui Gogan, insa, avea sa si-o introduca in inventar, pentru a o relata amicilor in noptile lungi de iarna, la gura sobei, cand se istorisesc povesti care iti ingheata sangele in vine.

    Sunase la usa Coraliei Gogan nici prea insistent, nici prea timid si asteptase cuminte zgomotul familiar al cheii rasucite in broasca, dupa un prealabil consult prin vizor, eventual o voce rastita care sa-l intrebe cine e si de ce nu-si vede dracului de treaba macar de Revelion, sau tropaitul unor pasi grabiti pe scara de serviciu. Nimic din toate astea. Usa se deschisese larg, o aratare ciudata, un schelet in salvari si voaluri ii facuse semn sa intre, apoi isi vazuse de treaba ignorandu-l total, ca si cum Azimioara ar fi fost un amic de-al casei, iesit sa cumpere ziarul sau un bilet la loto pentru ultima tragere a anului.

    Era, de fapt, o femeie. O femeie de varsta incerta, cu fata pamantie si cearcane lungi, pronuntate. Parul rosu-aprins ii incendia grumazul sarac. Locotenentul, obisnuit cu mesele consistente, isi zise ca domnisoara Coralia Gogan si-a propus sa moara de inanitie - in loc de brate avea doua lujere, trupul vizibil desenat sub voaluri parea mumificat.

    Purta salvari albi dintr-o panza diafana, un soi de bluza-chimono, legata sub bust, sutien de cadana batut in perle. Se intinsese pe divan, facand totala abstractie de prezenta lui Azimioara.”