Colecţia Premium a Editurii Litera, dedicată literaturii clasice şi contemporane capătă tot mai multă notorietate şi stârneşte curiozitatea cititorilor prin performanţa de a traduce şi a publica autori de actualitate, trendesetteri sau autori recompensaţi cu premii literare prestigioase. După ce, în luna septembrie, am propus spre discuţii, la Clubul de Lectură de la Librăria Şt.O.Iosif Braşov romanul Donnei Tartt (care a primit Pulitzerul pe anul 2014) nu am rezistat, pentru ediţia din luna octombrie a aceluiaşi eveniment, să nu alegem o carte scrisă de un scriitor puţin cunoscut publicului român, premiat cu Man Booker tot în 2014, anume O cale îngustă spre nordul îndepărtat.

Povestea fragmentată a lui Richard Flanagan glisează planurile temporale şi perspectivele şi propune o călătorie emoţionantă şi dură în acelaşi timp în infernurile mai puţin cunoscute ale celui de-al Doilea Război Mondial, în inima Asiei, în lagărele de muncă înfiinţate de japoenzi. Personajul principal al naraţiunii este Dorrigo Evans, născut în Tasmania, înrolat în armata australiană, capturat de forţele japoneze, ajuns şef de pluton al prizonierilor într-un lagăr ataşat construcţiei căii ferate din Birmania, supravieţuitor al ororilor, chirurg strălucit, considerat erou naţional australian după încheierea războiului. Istoria sa, de la fragmentele copilăriei, la tinereţea promiţătoare, la chinurile trăite în lagăr şi mai apoi la notorietatea şi aparenta prosperitate postbelică sunt urmărite într-o manieră de tip puzzle, în care piesele narative se întretaie, se amestecă, urmând să întregească portretul personajului (şi nu numai al lui) de abia la final. Din acest punct de vedere, lectura romanului lui Flanangan este relativ anevoioasă: cititorii călătoresc în timp şi în spaţiu, din anii antebelici în cei postbelici şi din nou în mijlocul celei de-a doua conflagraţii mondiale, din inima junglelor bântuite de holeră şi violenţă, în calmul chic al oraşelor australiene şi chiar în Japonia decimată de înfrângerea atomică într-un du-te vino ciclic cu care trebuie să te obişnuieşti.

Însă odată ce cititorul acceptă această provocare a relatării fragmentate, el va fi pe deplin imersat într-o poveste care nu mizează pe clişee. Dincolo de faptul că ne introduce într-un univers exotic care păstrează reperele privaţiunilor şi violenţelor fără margini, în construcţia unui proiect absurd, aşa cum este calea ferată din Birmania (care pare a fi de fapt, tot un câmp de luptă, de data aceasta cu natura şi boala, generat de aspiraţiile imperialiste ale Japoniei de a crea un soi de cale regală în inima Asiei), povestea lui Flanagan este fascinantă pe de o parte prin felul visceral, poetic în care descrie viaţa de lagăr: o viaţă traversată de noroaie înspumate, de norme de lucru copleşitoare, de potopuri care sună ca spargerea a mii de farfurii, o existenţă cotidiană în care prizonierii sunt decimaţi de dizenterie şi holeră, căzând uneori în sinistrele şanţuri-latrine benjo. E vorba de o existenta în care prizonierii sunt bătuţi pentru că nu au îndoit regulamentar un colţ de pătură, în care absenţa erecţiilor cu lunile e un indicator curios dar convingător al slăbiciunii prizonierilor. Bătaia, frica, foamea sunt la ordinea zilei printre prizonieri aşa cum amfetaminele, ambiţia şi malaria aduc la incandescenţă minţile executanţilor japonezi, îmbătaţi de cultul datoriei şi al respectării regulamentelor (comportamentul lor include si şi respectul pentru un soi de cod universal al onoarei inclusiv în ceea ce-i priveşte pe deţinuţi).

Pe de altă parte, romanul lui Flanagan este interesant pentru că nu mizează pe clişee, pe contraste categoriale clasice şi ofertante pentru o poveste cu prizonieri de lagăr. Mai precis, scriitorul australian nu conturează antiteze foarte clare: victime-călăi, creionate în tuşe alb negru şi chiar ajunge să demitizeze imaginea eroului înţelepţit de suferinţă, care oferă pilde morale pentru urmaşi. Responsabilii japonezi nu par a fi toţi degustători maniaci ai violenţei, unii sunt iubitori de poezie (însuşi titlul romanului este de fapt titlul unui haiku semnat de Bushido şi îndrăgit de un gradat al lagărului), ei sunt încredinţaţi de misiunea importantă la care participă alături de prizonieri, fără să o considere un pretext pentru a-i ucide. Aşa cum ne relevă ultima parte a romanului, unul dintre torţionarii notorii ajunge să ducă o viaţă paşnică, să descopere blândeţea alături de soţie şi vechii camarazi, chiar şi bolnav de cancer (este un truc narativ şi psihologic pe care Flanagan îl lansează cu măiestrie în acest caz: acela de a privi torţionarul în multidimensionalitatea lui -atât în calitate de criminal dar şi în calitate de familist capabil de sentimente umane). Pe de altă parte strălucitul martir Dorrigo Evans, cel care îşi salvează camarazii prin intervenţii chirurgicale la limită, cu amputări făcute la lumina lanternei, suturi executate cu maţe de porc şi perfuzii prin lemne de bambus, cel care supravieţuieşte demn ororilor lagărului, în ciuda faptului că obţine faimă şi respect social după război, notorietatea profesională fără precedent, el rămâne bântuit de o umbră a nefericirii, de o poveste de dragoste de tinereţe, uşor enigmatică, neîmplinită care îl face să devină un afemeiat incurabil şi să trăiască însingurarea şi lipsa de sens în cuplu, chiar şi după ce a lăsat în urmă fantomele lagărului.

Richard Flanagan ne oferă un roman despre frumuseţea care îşi face loc în cele mai vitrege condiţii, un roman despre potenţialul creator şi distructiv al naturii umane, despre impactul la fel de puternic pe care îl au evenimentele istorice la scară largă dar şi evenimentele personale, intime, precum dramele amoroase şi, nu în ultimul rând, un roman optimist şi pesimist deopotrivă despre futilitatea şi fragilitatea memoriei: pentru supravieţuitorii lagărului, amintirea celor mai negri ani se va estompa până la calitatea unor ecouri abstracte, devenind , la fel ca şi calea ferată, la fel ca metafora surprinsă de haiku japonez doar o cale îngustă spre un nord îndepărtat.

Sever Gulea, pentru blog.libris.ro