Fragment din romanul "Olive Kitteridge" de Elizabeth Strout:

"Cu trei ore in urma, cand soarele inca stralucea cu putere printre copaci, aruncandu-si lumina spre peluza din spate, ortopedul orasului - un barbat de varsta mijlocie, pe nume Christopher Kitteridge - se casatorise cu o femeie din afara orasului, numita Suzanne. Erau amandoi la prima casatorie, iar nunta fusese un eveniment restrans si placut, cu o flautista si cosuri de trandafiri galbeni asezate inauntrul si in afara casei. Pana in acel moment, veselia politicoasa a musafirilor nu parea sa fie pe sfarsite, iar Olive Kitteridge, asezata la masa de picnic, se gandea ca ar fi timpul ca lumea sa plece.
Olive se luptase toata dupa-amiaza cu senzatia ca se misca sub apa, o senzatie deprimanta si nelinistitoare, de vreme ce nu invatase vreodata sa inoate. Indesand servetul intre scandurile mesei, se gandeste: „Bun, mi-a ajuns", si privind in jos, ca sa evite sa fie prinsa in alta conversatie plicticoasa, o ia pe langa casa si intra pe usa ce duce direct in dormitorul fiului sau. Paseste pe parchetul de brad, stralucitor in lumina soarelui, si se intinde in patul urias al lui Christopher (si al Suzannei).
Rochia lui Olive - care e importanta astazi, bineinteles, din moment ce ea e mama mirelui - e facuta dintr-o muselina verde, vaporoasa, imprimata cu muscate mari, rosii-rozalii, iar femeia trebuie sa se aseze cu grija pe pat ca sa nu o sifoneze. Daca intra cineva in camera, trebuie sa arate decent. Olive e o femeie destul de voinica. Stie asta, dar nu a fost dintotdeauna asa si inca nu s-a obisnuit. A fost mereu inalta si s-a simtit adesea neindemanatica, dar greutatea si-a aratat efectele odata cu varsta: gleznele i se umfla, carnea umerilor i se strange la ceafa, iar incheieturile si mainile ii sunt la fel de mari ca ale unui barbat. Treburile astea o deranjeaza, normal; cateodata, in secret, o deranjeaza foarte mult. insa la varsta ei nu are de gand sa abandoneze placerile mancarii, iar asta inseamna ca acum pare o foca grasa, atipita, infasurata intr-un bandaj vaporos. Dar rochia e chiar reusita, isi spune ea, intinzan-du-se pe spate si inchizand ochii. Mult mai frumoasa decat hainele funebre, intunecate, in care e imbracata familia Bernstein, de parca in ziua asta frumoasa de iunie ar fi venit la o inmormantare, nu la o nunta.
Usa dormitorului e intredeschisa, asa ca voci si sunete din fata casei, unde petrecerea e in toi, ajung pana la ea: tocuri inalte tacanind pe hol, usa de la baie trantindu-se. („Chiar asa, se gandeste Olive, de ce nu se poate inchide o usa ca lumea?") Un scaun din sufragerie e tarat pe podea, iar aroma cafelei e si ea prezenta, laolalta cu rasetele retinute si conversatiile estompate, impreuna cu mirosul puternic si dulceag al produselor de patiserie - la fel mirosea si strada de langa fabrica de paine Nissen inainte s-o inchida. Se simt si diverse parfumuri, printre care unul care i-a mirosit toata ziua lui Olive a insecticid Off! Toate aceste mirosuri au traversat cumva holul si s-au strecurat in dormitor."