Chipurile trecute in vesnicie ale marilor duhovnici romani ai secolului 20 devin, incetul cu incetul, in drumul lor spre sinaxar, icoane veghetoare si calauzitoare, iar cei care le zugravesc, cand cu pensula, cand cu condeiul, sunt cei ce i-au cunoscut in carne si oase, ca apoi sa-i pastreze vii in inimile lor, in actualitatea eterna a Duhului, in care ne intalnim cu totii, spre a fi una in Hristos. O astfel de icoana marturisitoare este si cartea de fata, care-l face prezent generatiilor de azi si de maine pe vrednicul de pomenire parinte Adrian Fageteanu (1912-2011), ostenitor al Rugului Aprins si patimitor al temnitelor comuniste, dar mai presus de toate nevoitor exemplar al monahismului romanesc la rascruce de veacuri si de milenii. Cartea este pandant al celei aparute ca omagiu la un secol de la nasterea sa: Parintele Adrian Fageteanu si crucea Rugului Aprins (Editura Lumea Credintei, Bucuresti, 2012).
Fragment din lucrarea: Parintele Adrian Fageteanu, asa cum l-am cunoscut - Iuliana Bancescu

" Grija pentru ucenici
Dimineata participa la Sfanta Liturghie. Apoi, dupa o mica gustare la chilie, spovedea adesea pana la Vecernie, la care participa. Apoi pomenea sute de pomelnice la chilie. Era cercetat de ucenicii dintre fratii si monahii manastirii sau straini, care cereau sfat in proble-mele lor. Si de unii mireni, intarziati pe la vreo ascultare pana seara tarziu. Aceasta era viata parintelui in fiecare zi. Si cine stie cum conti-nua aceasta pravila, din moment ce parintele cunostea miscarea sufletului fiecarui ucenic si marturisea adesea ca s-a rugat in mod special pentru problema vreunui.a dintre ei sau ca s-a gandit ce solutii ar putea fi pentru acea problema. Si nu putini ucenici avea; cei care cunosc, spun ca peste 3000.
Ii placea aceasta calitate de parinte pana acolo incat atunci cand cineva i se adresa cu apelativul specific monahilor - „preacuvioase" - glumea, spunand ca nu sunt bune excesele: nu trebuie sa fim in nimic „prea".
In fine, in calitate de parinte, se interesa daca ucenicul are unde sa stea, daca are ce manca, in ce relatii se afla cu membrii familiei, cu colegii de la serviciu, daca e multumit de viata pe care o duce, ce aspiratii si dorinte are, cu ce ar putea fi de folos Bisericii si comunitatii. Şi dadea tuturor acestor aspecte un minunat sens duhovnicesc, facandu-l pe ucenic sa vada in toate acestea purtarea de grija speciala a lui Dumnezeu fata de viata sa; ca ucenicul sa-si dea seama de necesitatea relatiei personale a celor doua persoane - omul si Dumnezeu care deriva din faptul ca Dumnezeu a creat nu doar universul cel mare si cel mic, ci si pe mine, fiinta omeneasca, in particular.
Intr-un mod aproape miraculos, avea da-rul sa stinga vrajba din familii, impace pe soti, pe parinti cu copiii lor, intr-un mod une-ori paradoxal, dar care apoi se dovedea inspirat de Pronia divina. Pentru ca parintele cunostea exact adevarata cauza, de profunzime, a lipsei intelegerii si armoniei din familie; o cauza pe care cei aflati in acea situatie  ori o ignorau adesea, ori nu-i dadeau importanta cuvenita."