Alina se afla in al treilea an al terapiei personale. Ea isi autoexamineaza istoria relatiilor de iubire: iubirile ei de copil, de adolescenta, iubirile de tanara adulta. Este o istorie pe care o are inscrisa in psihic si in corp. Analizanda se uita la aceasta istorie si incearca sa o accepte asa cum este ea; si, pentru ca se dovedeste greu de acceptat, de indurat cu traumele si neimplinirile ei, aceasta istorie se cere rescrisa. Din subiectul pasiv al propriilor scenarii de viata, al influentelor puternice venite dinspre proprii parinti, ea incearca si reuseste, in mare masura, sa isi rescrie istoria emotionala, sa ii caute si sa ii gaseasca un sens personal, autentic. Din obiect al propriului trecut si al privatiunilor impuse de el, Alina devine, incet-incet, subiectul acestora.
    Procesul terapeutic prin care trece Alina, protagonista cartii, in intalnirea cu psihoterapeutul — Pavel — este un proces fictiv, insa povestea lui nu este mai putin realista. Asa cum, in teatru, viata este prezentata pana la capat, si aici, dar intr-o forma concentrata, este prezentata viata unei relatii terapeutice de lunga durata cu atmosfera, ritmul, nuantele si tensiunile ei.

    Corneliu Irimia este psiholog, psihanalist, doctor in psihopatologie al Universitatii Paris 7 "Denis Diderot", presedintele Asociatiei de Consiliere si Psihoterapie Psihanalitica din Bucuresti, formator si supervizor in psihoterapia adultului, copilului si adolescentului.
    "Invatam prin terapia psihanalitica sa ne privim cu luciditate fara sa indepartam automat experientele paradoxale, contradictorii, intense, pe care, de obicei, le alungam imediat. Ajungem sa acceptam ca putem iubi si uri in acelasi timp o persoana ce ne este draga, realizam noi punti intre nobletea sufleteasca si propriul egoism. Toate acestea aduc cu ele, inevitabil, o crestere a responsabilitatii fata de propria viata. Ajungem sa nu ii mai acuzam atat de usor pe ceilalti pentru propriul nostru destin, pentru propriile alegeri si suferinte." - Corneliu Irimia
    "Doar prin recunoasterea propriilor ganduri si sentimente inconstiente, prin analiza povestilor pe care ni le spunem despre noi, putem ajunge sa descoperim adevarul despre noi insine. Facem acest lucru insotiti fiind de un psihoterapeut care ne poate ajuta in acest demers, deoarece el a facut, deja, acest drum inaintea noastra." - Corneliu Irimia
    Fragment din volumul "Peisaje interioare" de Corneliu Irimia:

    ”Alina. Sedinta de luni, 23 martie 2015
    Prabusirea interiorului, a sperantei. Lumea se ingusteaza si se prabuseste in sinele tau. Sinele se prabuseste sub aceasta greutate.
    Am inteles cu adevarat ca l-am pierdut printr-un semn banal: tocmai voiam sa ii trimit o melodie care imi placuse mult si voiam sa o asculte si el. Era un gest automat in ultimele luni. Si atunci, in acel moment, s-a lasat intunericul peste inima mea. Am realizat ca el nu va mai fi niciodata iubitul meu, ca nu ii mai puteam trimite melodia. Sunt singura pe aceasta planeta hada. Cine sunt eu fara el? Fara bucuria, fara sensul pe care mi-l dadea? Viata era, intr-adevar, de netrait. Ma dureau muschii burtii. Era o durere psihologica — medicii nu au gasit vreo cauza somatica — durere pe care o resimteam incontinuu. Ce era acea durere traita afectiv si in corp? Nu stiam cum sa ma eliberez de ea desi era dorinta mea cea mai mare. Sa strig? Sa-mi strig deznadejdea, pierderea frumusetii vietii, pierderea soarelui meu?
    Pieptul meu devenise, in acele luni in care eram cu el, ca un recipient pe care il resimteam fierband, usor frematand, dulce-amarui, cald — rece, un freamat care ma facea sa ma simt vie. Restul nu mai conta. A plecat cu o parte din pieptul meu, din respiratia mea si m-a lasat cu o durere in abdomen. Nu mai intelegeam cuplurile fericite de pe strada. De fapt, imi dadeau lacrimile cand vedeam un cuplu fericit, imi acutiza, ingrozitor, durerea ratarii. La fiecare om trist pe care il vedeam — si nu sunt putini deloc — ma intrebam: Si acest om sufera din iubire? Sigur, da. Credeam ca toti oamenii sunt tristi pentru ca, la un moment dat, au pierdut pe cineva. Suntem ramasite a ce ramane dupa smulgerea cuiva din noi.
    Care e rolul a ce spun acum, aici? Imi dezgrop dureri ravasitoare. Are vreun rost? Sa deschid cicatrici ca sa ce? Ce ma ajuta eventual este sa ma intreb asa cum m-ati invatat dumneavoastra: cand am mai simtit acelasi lucru? Cu cine? Toata povestea cu el a fost cumva o repetitie a ceva din trecut, asa cum mi-ati spus in ultima sedinta? Doar pentru ca sunteti dumneavoastra cu mine, aici, acum, pot sa stau dreapta, sa suport suferinta care imi revine in memorie, sa o sufar pana la capat. Uitati, sunt o eleva sarguincioasa: nu o neg, nu fug de durere, nu arunc vina pe el, pe mine, pe Dumnezeu. Acum imi pot asuma responsabilitatea.”