Cu toții avem micile amănunte biografice secrete, micile ciudățenii care se pot ascunde în spatele interfeței de normalitate pe care o afișăm, atunci când navigăm printre convenții și prejudecăți sociale. Chiar și în contextul social al corectitudinii politice, al revanșei minorităților, chiar și cu valurile de încercări de a destigmatiza, a tolera și a îmbrățișa diferența și diversitatea, oamenii nu vor renunța să își afirme anumite preferințe sau dimensiuni identitare de teamă că vor fi judecați, că vor părea pur și simplu înspăimântător de ciudați semenilor. David Foenkinos reușește să construiască un roman cu asemenea ciudățenii, pe care le pune în lumina unui reflector indulgent și comic într-unul dintre cele mai simpatice și originale romane traduse și publicate la Editura Humanitas, în regretata colecție Cartea de pe Noptieră, republicat la aceeași editură în colecția Raftul Denisei.

Protagonistul poveștii este Hector, un tânăr care nu ar ieși cu nimic în evidență, cel puțin la prima vedere. Un tânăr funcționar, relativ sociabil (dar totuși, fără o relație stabilă și cu un oarecare complex în fața sexului opus), cu părinți iubitori, Hector are însă o pasiune ascunsă, la limita patologicului: este un colecționar atroce și aparent incurabil. De la bilete de metrou, dopuri, proverbe croate, la butoni de manșetă sau termometre, Hector pare să își fi petrecut întreaga viață preocupat de completarea seriilor, cu inima bătând în ritmul descoperirilor, mereu convins că noua colecție pe care o asuma urma să fie (iluzoriu) și ultima. Acest Don Juan al obiectelor, care descoperă mereu în sursele de satisfacție inițială izvoarele unei noi insatisfacții ajunge să piardă un concurs al colecționarilor, să-și reevalueze critic pornirea irepresibilă de a colecționa (inclusiv în cadrul unor terapii de grup), să treacă printr-o tentativă de suicid și să caute, urmând pilda noului său prieten Marcel (a cărui soție nimfomană îl intimidează pe Hector, prin asalturile ei imprevizibile petrecute la bucătărie), să își găsească o parteneră care l-ar putea ajuta să își depășească preocupările.

Hector are noroc, atunci când o întâlnește pe Brigitte, o tânără socioloagă care studiază (ce ironic) singurătatea în mediul urban și de care ajunge să se îndrăgostească. Aparent, lucrurile par să se fi rezolvat natural pentru Hector: cuplul de îndrăgostiți se completează bine, atât pe plan personal cât și pe plan profesional (dezvoltă chiar o afacere de succes, de călătorii imaginare pentru cei care au nevoie de alibiuri). Iubirea pare să fi fost un remediu facil și miraculos pentru Hector. Poți colecționa femei, dar nu poți colecționa femeia pe care o iubești, pasiunea pe care Hector o resimte pentru consoarta sa pare să fie de neduplicat (fiecare gest, fiecare zâmbet, așa cum remarcă naratorul, sunt unice). Un moment cu totul întâmplător reactivează sursa de tensiuni pentru protagonist, momentul în care soția sa ajunge să desfășoare o activitate cât se poate de domestică: spălatul geamurilor. În acel moment, aparent lipsit de erotism, Hector se trezește într-o stare frenetică, similară cu cea a colecționarului, identificând în tot acel ansamblu de mișcări naturale și dezinvolte sursa unor satisfacții pe care obișnuințele sexuale nu le pot compensa. Personajul principal alunecă, din nou, pe spirala dependenței, mult prea rușinat în a-și împărtăși pasiunea consoartei (o pasiune care e mai mult decât o fantezie, după cum singur recunoaște) și caută orice prilej de a o surprinde în desfășurarea acestei acțiuni de igienizare. Doar că acesta este doar un moment inițial al unor complicații care se vor ține lanț, până când secretul lui Hector va ieși la iveală. Marcel, colecționarul de păr aparent vindecat și soția lui nimfomană, Ernest, fratele lui Hector, cu 20 de ani mai în vârstă, un cuceritor iremediabil, ba chiar și părinții lui Hector (care l-au adus pe lume pe protagonist aparent pentru a umple golul lăsat de plecarea fiului mai mare) vor ajunge să graviteze în jurul potențialului erotic al lui Brigitte, evocat în acel gest seducător al spălării geamurilor. Care va fi deznodământul acestei serii de încurcături amuzante și ciudate vă rămâne să descoperiți.

Romanul lui David Foenkinos, chiar dacă nu se ia deloc în serios și proiectează un gen de umor ușor absurd, te pune pe gânduri în ceea ce privește micile secrete pe care căutăm să le camuflăm, să le ascundem, să le compensăm sub aparențele respectabile. Morala ar fi una optimistă, deși nu neapărat universalizabilă: oricât ne-am strădui să ne cosmetizăm și să ne deghizăm așa zisele mici ciudățenii, de teama că vom fi judecați, cel mai adesea temerile noastre sunt mult disproporționate în raport cu realitatea iar împărtășirea și acceptarea din partea celorlalți reprezintă primul pas de recâștigare a unui confort interior.

Sever Gulea, pentru blog.libris.ro