Salamanca Tree Hiddle, pe scurt Sal, porneste intr-o calatorie cu masina impreuna cu bunicii ei excentrici. Din Ohio pana in Idaho, cei trei strabat America de la est la vest si, ca sa treaca timpul mai repede, bunica o roaga pe Sal sa-i povesteasca ceva. Vreme de sase zile, cat dureaza calatoria, Sal le spune povestea prietenei ei, Phoebe. Le vorbeste despre imaginatia ei debordanta, despre mama ei care a disparut, despre biletele misterioase pe care cineva le lasa pe veranda si despre nebunul pe care il tot intalnesc prin oras. Si, poveste dupa poveste, descopera ca nu mai vorbeste despre altcineva, ci chiar despre ea.
    Fragment din romanul "Povesteste-mi ceva" de Sharon Creech:

    “— Fir-ar sa fie! a zis bunicul. Ce de pasari ale tristetii falfaie in jurul familiei lui Peeby!
    Bunica a zis:
    — Tineai mult la Peeby, nu-i asa, Salamanca?
    Chiar tineam la Phoebe. In ciuda tuturor povestilor stranii pe care le spunea, a obsesiei ei cu colesterolul si a comentariilor enervante pe care le facea uneori, Phoebe avea ceva care te atragea ca un magnet. Adica ma atragea pe mine. Eram sigura ca, dincolo de toate ciudateniile ei, era numai speriata. Si, in mod ciudat, Phoebe era o alta versiune a mea. Uneori actiona exact asa cum simteam eu.

    Nu cred ca Phoebe planuise dinainte sa intre hoteste in casa doamnei Cadaver, dar chiar cand sa se bage in pat a vazut-o pe aceasta imbracata in uniforma de asistenta urcand in masina si plecand. Phoebe a asteptat pana cand a adormit tatal ei, apoi m-a sunat.
    — Trebuie sa vii pana aici, mi-a spus. E urgent!
    — Dar, Phoebe, e tarziu. Si e intuneric.
    — E urgent, Sal!
    Cand am ajuns, Phoebe ma astepta in fata casei doamnei Cadaver. Toata casa era cufundata in intuneric. Phoebe mi-a spus doar:
    — Hai!
    Si a luat-o pe trotuar. Recunosc ca aveam oarecare rezerve.
    — Vreau numai sa arunc o privire inauntru, mi-a spus.
    S-a furisat pe veranda, apoi s-a oprit in fata usii. A ciulit urechile, a batut usor de doua ori, dupa care a rasucit manerul. Usa era descuiata.
    Nu cred ca Phoebe avusese de gand sa intre. Totusi, a pasit inauntru, iar eu am urmat-o. Ne-am oprit in mijlocul holului, in intuneric. In incaperea din dreapta am observat o dara de lumina de la un felinar, care patrundea in casa prin fereastra. Am intrat in acea camera. Atunci am auzit o voce:
    — Sal?
    De spaima aproape ca am sarit amandoua pe fereastra. Eu am dat sa pornesc inapoi spre usa.
    — E o stafie, a spus Phoebe.
    — Vino aici! a mai spus vocea.
    Ochii mi se obisnuisera cu lumina slaba, asa ca am reusit sa, disting silueta cuiva care sedea ghemuit intr-un fotoliu, in cel mai indepartat capat al incaperii. Cand am vazut bastonul, am rasuflat usurata.”