Povestitoare, memorialista si romanciera, Marie-Catherine le Jumel de Bernaville, contesa d’Aulnoy (1650?–1705) a fost o prezenta de prim ordin in viata literara si mondena din Franta celei de-a doua jumatati a veacului al

XVII-lea, salonul ei remarcandu-se, dupa 1685, ca unul dintre cele mai vestite din Paris, fiind frecventat de intreaga societate aristocratica a acelor timpuri.

Opera sa de memorialist retine tocmai episoadele acestei existente mondene, Memoires de la cour d’Espagne (Memorii de la curtea Spaniei), 1690, Memoires de la cour d’Angleterre (Memorii de la curtea Angliei), 1695, dezvaluind o povestitoare autentica, plina de talent si de verva.

Aceeasi vana epica este prezenta si in basmele si povestirile sale pentru copii: Les Contes de Fees (Basme), 1697, Les Fees a la mode (Zanele la moda), 1698, Les Illustres Fees (Zanele vestite), 1698.

S-a afirmat ca, in timp ce povestile lui Perrault pastreaza simplitatea, liniile clasice si pure ale literaturii franceze din secolul al XVII-lea, povestile contesei d’Aulnoy apartin deja stilului rafinat, afectat chiar, de o mare eleganta, caracteristic secolului urmator. Dincolo de aceasta constatare, se poate recunoaste in opera acestor doi mari povestitori o aceeasi schema epica, basmele fiind, mai totdeauna, rezultatul unei savante imbinari a elementului miraculos cu cel real, mijloacele de expresie specifice unei povestiri elegante fiind folosite in scopul evidentierii unor sensuri acut moralizatoare.

In basmele contesei d’Aulnoy accentul va cadea mai mult pe povestirea galanta, Gracieuse si Percinet, Frumoasa cu parul de aur, Caprioara din padure, Printul Spiridus narand, de fapt, toate peripetiile si chinurile prin care trec doi indragostiti, ajutati sau nu de zane bune sau rele. Fragment:

" Cand imparateasa vru sa manance, nu mai gasi nimic, asa ca se supara foc pe soricelul cel lacom. Cum tocmai voia sa acopere farfuria pe care o credea goala, vazu ca se umple cu tot felul de bunatati! Incepu sa manance, dar, in timp de manca, ii trecu prin minte ca, peste doua sau trei zile, imparatul cel rau ii va omori, poate, copilul, si ochii i se umplura de lacrimi. „Cum!", spunea, „Nu pot, oare, cu niciun chip sa fac in asa fel incat sa scape cu viata?". il vazu, in aceeasi clipa, pe soricel jucandu-se cu cateva paie lungi; le lua si incepu sa le imple­teasca. „Daca am destule paie", spuse, „as putea face un cosu­let acoperit in care sa o pun pe micuta mea, si l-as da pe fereas­tra unei fiinte miloase in trecere pe aici, care ar vrea sa aiba grija de ea".
Incepu deci sa munceasca plina de ravna si de curaj; paiele nu ii lipseau, caci soricelul le insirase prin toata incaperea.
Intr-o zi, imparateasa zari sub fereastra o batranica, spriji­nita intr-un toiag, care ii spuse:
stiu ce necaz aveti, doamna, daca vreti, va voi sluji.
Vai, scumpa mea prietena, ii zise imparateasa, mi-ati face un mare bine; veniti in fiecare seara jos, langa turn, si cand va voi cobori sarmanul meu copilas, cautati sa-l cresteti, si voi cauta la randul meu, daca voi fi vreodata bogata, sa va rasplatesc din plin.
— Nu-mi trebuie bani, raspunse batrana, dar sunt tare pof­ticioasa: nimic nu-mi place mai mult decat un soricel dolofan, bine impanat. Daca gasesti unul in cosmelia ta, omoara-l si arunca-mi-l pefereastra.
ln odaia mea vine un singur soricel, care este atat de dra­galas, incat nu ma indur sa il omor.
Batrana pleca bodoganind si maraind.
In aceeasi noapte imparateasa dadu nastere unei fete minunat de frumoasa. O puse in cos, cu un bilet agatat de camasuta, in care era scris: Aceasta micuta fara noroc se numeste Dragalasa."