Acum Vremelnicul exista. Dar era ca o emotie care dispare pe nesimtite, chiar daca o percepea ca fiind limpede si precisa. Vremelnicul ba exista, ba nu exista, iar Ramurosul incerca prinda chipul in fiece imagine care-i trecea prin fata ochilor, dar nu reusea sa-l perceapa in intregime.

Incerca sa-si fixeze privirea pe un punct mai clar decat celelalte, intr-un loc in care transparenta apei il facea sa simta puritatea a tot ceea ce il inconjura, dar scurgerea Vremelnicului il ducea mereu inainte.
Incerca sa se opreasca langa o piatra, unde Vremelnicul broda dansul repetitiv al clipei, dar un adevarat clocot de sunete, ca o simfonie in festival, il atragea in alte parti.

Vremelnicul era doar o chemare de imagini si ritmuri, transformare de forme mereu diferite, mereu identice. Ori in ce parte se uita, ii vedea atat infatisarea de dinainte cat si cea de dupa.

Vremelnicul era al padurii, era confidentul ei, dar nu facea, cu adevarat, parte din ea.

Ramurosul simti ca nu va putea sa-l inchida in mintea sa, asa cum reusise sa faca mai inainte cu Umbrosul, cu Radiosul si cu Clara. Vremelnicul avea ceva in comun cu cea mai ascunsa si tenace dintre radacinile lui si cu varful cel mai inalt al ramurilor sale: sensul inceputului si tensiunea sfarsitul-ui.
Vremelnicul era veselia, dar si melancolia, promisiunea unei impliniri mereu dadu astfel seama ca exista ceva mai sus decat padurea si ceva mai jos decat ea: pamantul natal al Vremelnicului si indepartatul sau destin."