ACEASTĂ ECONOMIE CARE NE DOARE

Nu mai e demult o simplă speculaţie teoretică faptul că ne aflăm în criză economică. Când deschizi televizorul sau citeşti ziarele, când te plimbi prin magazine sau pur şi simplu când te cauţi prin buzunare îţi aminteşti, cu obidă, că lucrurile nu stau tocmai bine. Deja s-au scris o mulţime de cărţi care au căutat să explice cauzele, să anticipeze efectele şi să ofere soluţii la febra care a cuprins întreaga economie mondială.

Politicieni şi specialişti continuă să facă analize, pronosticuri şi să aplice ceea ce ei numesc cele mai eficiente metode de a vindeca pacientul naţional lovit de epidemia planetară. Modelele construite şi tratamentele sugerate s-au dovedit a fi nepopulare şi au stârnit o mulţime de controverse, de la impozitul forfetar până la concedierile masive în sectorul de stat şi reducerile salariale. În ce măsură şi-au dovedit ele eficienţa, nici asta nu e clar. Cert e că o mare parte din medicaţia şoc pe care politicienii au aplicat-o economiei naţionale a stat sub semnul urgenţei şi sub semnul unei improvizaţii mai mult sau mai puţin prudente.

Criza îi afectează însă atât pe specialişti, cât şi pe nespecialişti, că doar cu toţii suntem prinşi în complexa reţea economică ce defineşte lumea contemporană. Specialiştii au avantajul de a pătrunde prin înţelegere declinul care ne afectează. Neiniţiatul însă se simte confuz, lipsit de securitate, prins într-un curent de evenimente pe care nu-l poate controla şi nu îi rămâne decât să se lase pe mâna experţilor şi să aştepte ieşirea din impas. Dar nu trebuie să cadă în depresie şi să dea o proporţie exagerată cotidianului nefast care pare să îi roadă portofelul de la o zi la alta, ci poate căuta să acceadă la o judecată temperată şi poate chiar optimistă în privinţa viitorului.

Înainte de a încerca să pricepi ceva din pachetele de măsuri complicate pe care tehnicienii le avansează în lupta cu criza, e bine să îţi apleci atenţia asupra evoluţiei gândirii economice. De ce? Pentru că aşa cum surprinde si Jacques Valier, eminent profesor la Universitatea Paris X, multe din soluţiile economiştilor contemporani au adesea un caracter doctrinar asumat şi, din pacate, nu întotdeauna declarat. Orice propunere de transformare economică stă sub semnul unei ideologii, este tributară unor teorii ce şi-au dovedit virtuţile şi defectele de-a-lungul istoriei. Cunoscând fundamentele pe care se construiesc soluţiile punctuale astăzi, le vei putea aprecia pe acestea din urmă cu spirit critic şi cu moderaţie. De altfel, chiar Valier atrage atenţia c㠓dezbaterile actuale n-ar putea fi înţelese independent de forma care au îmbrăcat-o în trecut”. Căci trecutul dezvăluie înfruntări seculare şi acerbe între perspective concurente ce şi-au extins ramificaţiile până în zilele noastre. Pe de altă parte, teorii care şi-au dovedit o perioadă de timp fertilitatea explicativă şi predictivă au ajuns să se prezinte drept înşelătoare pe termen lung. Şi nu este vorba aici doar de socialism sau doar de capitalism – nici una din cele două mari poziţii economice majore (anticipate încă din secolul XVI) nu a falimentat definitiv până azi. Atât apărătorii economiei de piaţă: clasiciştii (Smith, Ricardo, Say) şi neoclasiciştii (Walras, Mengler, Pareto) cât şi criticii ei (Marx, socialismul non-comunist, neomarxismul) au fost nevoiţi să-şi reajusteze permanent poziţiile, pe măsură ce asumpţiile lor s-au dovedit a fi gresite sau predicţiile lor nu s-au confirmat.

Aşa cum Ricardo si Smith s-au înşelat când au decupat legile de organizare a pieţei din climatul istoric, asa cum neoclasiciştii au greşit când au dat asigurări că o criză a supraproducţiei este imposibilă, aşa cum utopia marxistă n-a putut instala decât o altă formă de exploatare în URSS, aşa cum politicile keynesiene au reoferit credibilitate capitalismului după criza din anii ’30, dar numai până în anii ’70, aşa cum excesele ultraliberale ce au urmat deceniului şase dar şi cele neomarxiste nu au putut triumfa independent, nici lumea ultimilor 20 de ani nu a gasit reţeta pentru asigurarea progresului liniar, nesincopat. Valier atrage atenţia asupra efemerităţii modelelor teoretice şi invită la prudenţă: rezultatele cele mai solide nu sunt niciodată definitive. Dar pe cât de efemere sunt modelele, pe atât de inventive rămân minţile economiştilor, de aceea nici un impas economic nu a rămas nedepăşit.

Această speranţă a rezolvării, fundamentată în lecţia de istorie oferită de Valier, poate fi asumată şi astăzi. În fond, la finalul lecturii “Scurtei istorii a gândirii economice” poate vei exclama (exagerând puţin, desigur) în spirit topârcenesc: “Criza asta totuşi, nu-i decat o copie!”

SCURTA ISTORIE A GANDIRII ECONOMICE DE LA ARISTOTEL PANA AZI – Jacques Valier- Editura Compania, 2009

Sever Gulea pentru blog.libris.ro