“Nu te supăra, n-ai cumva o jumătate de litru de Old Tennis Shoes? Am să-ţi dau nişte broaşte la schimb! Sunt proaspete şi sunt vii, doar le-am prins azi noapte, cu băieţii, după o vânătoare norocoasă.”

Unde se fac astfel de trocuri bizare? Unde bărbaţii în toată firea pregătesc ambuscade pentru amfibieni? Unde e whisky-ul de calitate îndoielnică alintat cu titlul unor încălţări? Nu e nici un tărâm lewis-carrollian, ci este America anilor 30. Şi desigur că nu e zona metropolitană, cu cer gâdilat de turnuri, cu fum, claxoane şi agitaţie matinală, atât de reprezentativă pentru perioada interbelică. E vorba de o străduţă dintr-un orăşel pescăresc uitat de lume, Monterey California, o străduţă mică la stat şi modestă la port care încapsulează însă un întreg univers. Şi asta graţie privitorului care o descrie şi îi redă spectacolul, nimeni altul decât John Steinbeck.

Strada Sardinelor este, după nume, un loc care trimite cu precizie la activitatea şi utilitatea ei. Este strada în dreptul căreia poposesc bărcile încărcate cu peşte, strada bătucită de sute şi mii de tălpi ale magazionerilor şi măcelarilor de toate rasele şi vârstele al căror freamăt zilnic, împreună cu sirenele şi zgomotul metalic al fabricilor de conserve întregesc o atmosferă asurzitoare. Dar Strada Sardinelor nu este doar un popas înghesuit, un spaţiu util exploatărilor economice, un instrument folositor în goana după profit. Ea este locul în care inutilul şi marginalul au găsit refugiul, pentru a renaşte şi a triumfa splendid într-o rezervaţie a diversităţii autentice. Pe Strada Sardinelor lucrurile se adună şi se împrăştie, fără să dispară. Fie că e vorba de aşchii de lemn, tinichele sau chiar de vagabonzi, nimic nu se pierde, totul se transformă. Este o stradă unde trăiesc oameni modeşti, săraci, care conduc afaceri pe care orice orăşean mai răsărit le-ar numi imorale şi caraghioase: chinezul Lee are un fel de magazin universal şi un spirit întreprinzător pe măsură: vinde şi cumpără aproape orice, oportunităţile se nasc cu fiecare privire pe care o aruncă asupra celui care îi calcă pragul. Vis-a-vis se află localul Steagul Cu Urs, al matroanei Dora, acolo unde tinerele dame de companie îşi oferă serviciile la preţuri generoase. Gaşca de pierde vară a lui Mack s-a instalat deja, după vechea obişnuinţă la marginea străzii, părăsind temporar Palatul azil de noapte.. Singura clădire care impune un aer oarecum respectabil zonei este Laboratorul de Biologie al lui Doc, un depozit insolit de exponate şi faună marină conservată.

Steinbeck urmăreşte în romanul său toate aceste locuri şi personaje. E mediul celor despre care ne imaginăm că sunt nefericiţi, înrăiţi de viaţă şi disperaţi. Dar Steinbeck dezvăluie, într-o manieră caracteristică, plină de compasiune şi umor, ironia sorţii: cei pe care îi credem cei mai năpăstuiţi sunt, prin simplitatea şi sinceritatea exersate îndelung (mai ales că nu au nimic de pierdut) oamenii liniştiţi, oamenii care au răgazul de a se bucura de viaţă, neatinşi de viciile civilizaţiei, ambiţii, nevrozitate şi lăcomie de porporţii. Desigur că ei nu trăiesc într-un paradis, că sunt apăsaţi de grija supravieţuirii şi a eşecurilor repetate care îi bântuie (iar Steinbeck ne aminteşte subtil aceste lucruri, sentimentalismul scrierii sale este dublat de luciditatea şi profunda cunoaştere a realităţilor descrise). Dar personajele din Strada Sardinelor, în special gaşca lui Mack, păstrează o anumită inocenţă: aceea a copiilor care se joacă, fac o prostie, le pare rău şi o iau de la capăt.

Nu există o poveste propriu zisă, cu un început şi un sfârşit. Romanul este de fapt un album cu fotografii narative care nu spun o poveste bine închegată şi, cu toate acestea spun atât de multe, despre umanitate, despre triumf şi înfrângere şi despre ceea ce transpare în multe opere ale lui Steinbeck – sentimentul camaraderiei capabil să biruie diferenţele de personalitate, de clasă, de educaţie. Nu cea din urmă ironie pe care o evidenţiază Strada Sardinelor este aceea a faptului că uneori trebuie să ajungi la capătul lumii, acolo unde uscatul se opreşte în mare, pe un petic banal de pământ, un spaţiu al tranziţiei (aşa cum sunt toate străzile), ca să îţi dai seama câte alte lumi sunt de abia pe cale să ţi se deschidă.

STRADA SARDINELOR – John Steinbeck – Editura Polirom, 2010

Sever Gulea pentru blog.libris.ro