Teatru
Teatru
Cunoscut mai ales ca prozator, prin romanele si nuvelele de introspectie sociala si psihologica (Ion, Padurea spanzuratilor, Ciuleandra), Liviu Rebreanu s-a remarcat printr-o profunda cunoastere a atmosferei si creatiilor teatrale ale epocii sale, analizate atat contextual, prin referire la alte fenomene artistice, cat si in ceea ce le individualizeaza sistematic.
Piesele sale, cu o structura tematica recurenta in literatura franceza a inceputului de secol XX, sunt, in acelasi timp, reflectarea vie a societatii romanesti in continua schimbare, un fel de punere sub lupa a transformarilor ideologice si schimbarilor politice. Nu lipsesc parodia, umorul fin si dialogul taios, gradat in crescendo.
Cea mai mare parte a scrierilor despre teatru au fost publicate de Liviu Rebreanu in perioada primulul razboi mondial si in anii care au urmat Marii Uniri, la Lumina (intre 22 sept. 1917 si 10 iulie 1918) si Sburatorul (intre 19 apr. 1919 si 7 mai 1921). Contributia sa la aplicarea teoriilor teatrale elaborate este esentiala, fixand in constiinta publicului si a cercetatorilor rolul si importanta teatrului, ca instrument de cultivare si nu doar ca forma de divertisment.
Interesul major al cronicilor lui Liviu Rebreanu vine dintr-o radiografiere pertinenta a fenomenului teatral privit in ansamblu, in functie de ingerintele sistemului politic si de o infrastructura de cele mai multe ori fragila. Nu doar spectacolul in sine il preocupa pe Liviu Rebreanu, ci si felul in care se contureaza repertoriile, intentiile directorilor de teatru de a-si forma trupe si de a se impune printr-un program bine articulat, in concluzie, spatiul teatral in ansamblu, ceea ce face ca scrierile sale sa fie cu atat mai relevante. Liviu Rebreanu este un observator fin al contextului in care teatrul romanesc evolueaza, concentrandu-se pe sincronizarea cu dramaturgia occidentala si pe cele mai reprezentative montari cu piese din literatura dramatica autohtona. O alta coordonata asupra careia Rebreanu insista in cronicile sale este cultivarea publicului, provocarea lui prin propuneri cat mai incitante si intretinerea gustului pentru productii teatrale de calitate. Cronicile reflecta o cunoastere amanuntita si minutioasa a spatiului teatral romanesc si a principalelor institutii de spectacol angrenate in producerea artei autentice. Rebreanu trece in revista activitatea teatrelor, nu doar din perspectiva spectacolelor propuse, ci si din aceea a multiplelor probleme cu care se confrunta acestea. Actualitatea cronicilor sale este data de acuitatea perceptiei asupra intregului sistem teatral, astfel incat cea mai mare parte a lor pot fi citite si astazi cu mult interes, tocmai datorita unghiului de abordare. Rebreanu nu se opreste doar la spectacolul ca atare, reuseste sa-i dea o anvergura prin sublinierea importantei si noutatii montarii, in contextul cultural care o inglobeaza. Mai mult decat atat, notatiile sale extrem de pertinente sunt un fel de istorie vie a epocii. Pe Rebreanu il preocupa, deopotriva, implicatiile socialului in viata teatrala. Intr-un articol intitulat Criza directoriala,1 se opreste supra influentei politicului in viata culturala, dezaproband afinitatile elective de acest gen: „Suntem, probabil, singura tara din lume, unde directorul teatrului, in loc de chemare profesionala, trebuie sa fie client politic care vine si pleaca impreuna cu guvernul“. Aceste preferinte pe criterii non-artistice au repercusiuni extrem de grave asupra repertoriului si criteriilor de selectie. Rebreanu contesta vehement tot ceea ce tine de interese personale, infiltrate in climatul artistic. Nu intamplator, majoritatea pieselor sale radiografiaza mecanismele unei politici insinuate in societatea pe care o domina mai mult sau mai putin subversiv. Luarile de pozitie indica un real interes in viata culturala, fiind vizibila atitudinea directa fata de tot ceea ce intra in sfera artisticului.
Piesele sale, cu o structura tematica recurenta in literatura franceza a inceputului de secol XX, sunt, in acelasi timp, reflectarea vie a societatii romanesti in continua schimbare, un fel de punere sub lupa a transformarilor ideologice si schimbarilor politice. Nu lipsesc parodia, umorul fin si dialogul taios, gradat in crescendo.
Cea mai mare parte a scrierilor despre teatru au fost publicate de Liviu Rebreanu in perioada primulul razboi mondial si in anii care au urmat Marii Uniri, la Lumina (intre 22 sept. 1917 si 10 iulie 1918) si Sburatorul (intre 19 apr. 1919 si 7 mai 1921). Contributia sa la aplicarea teoriilor teatrale elaborate este esentiala, fixand in constiinta publicului si a cercetatorilor rolul si importanta teatrului, ca instrument de cultivare si nu doar ca forma de divertisment.
Interesul major al cronicilor lui Liviu Rebreanu vine dintr-o radiografiere pertinenta a fenomenului teatral privit in ansamblu, in functie de ingerintele sistemului politic si de o infrastructura de cele mai multe ori fragila. Nu doar spectacolul in sine il preocupa pe Liviu Rebreanu, ci si felul in care se contureaza repertoriile, intentiile directorilor de teatru de a-si forma trupe si de a se impune printr-un program bine articulat, in concluzie, spatiul teatral in ansamblu, ceea ce face ca scrierile sale sa fie cu atat mai relevante. Liviu Rebreanu este un observator fin al contextului in care teatrul romanesc evolueaza, concentrandu-se pe sincronizarea cu dramaturgia occidentala si pe cele mai reprezentative montari cu piese din literatura dramatica autohtona. O alta coordonata asupra careia Rebreanu insista in cronicile sale este cultivarea publicului, provocarea lui prin propuneri cat mai incitante si intretinerea gustului pentru productii teatrale de calitate. Cronicile reflecta o cunoastere amanuntita si minutioasa a spatiului teatral romanesc si a principalelor institutii de spectacol angrenate in producerea artei autentice. Rebreanu trece in revista activitatea teatrelor, nu doar din perspectiva spectacolelor propuse, ci si din aceea a multiplelor probleme cu care se confrunta acestea. Actualitatea cronicilor sale este data de acuitatea perceptiei asupra intregului sistem teatral, astfel incat cea mai mare parte a lor pot fi citite si astazi cu mult interes, tocmai datorita unghiului de abordare. Rebreanu nu se opreste doar la spectacolul ca atare, reuseste sa-i dea o anvergura prin sublinierea importantei si noutatii montarii, in contextul cultural care o inglobeaza. Mai mult decat atat, notatiile sale extrem de pertinente sunt un fel de istorie vie a epocii. Pe Rebreanu il preocupa, deopotriva, implicatiile socialului in viata teatrala. Intr-un articol intitulat Criza directoriala,1 se opreste supra influentei politicului in viata culturala, dezaproband afinitatile elective de acest gen: „Suntem, probabil, singura tara din lume, unde directorul teatrului, in loc de chemare profesionala, trebuie sa fie client politic care vine si pleaca impreuna cu guvernul“. Aceste preferinte pe criterii non-artistice au repercusiuni extrem de grave asupra repertoriului si criteriilor de selectie. Rebreanu contesta vehement tot ceea ce tine de interese personale, infiltrate in climatul artistic. Nu intamplator, majoritatea pieselor sale radiografiaza mecanismele unei politici insinuate in societatea pe care o domina mai mult sau mai putin subversiv. Luarile de pozitie indica un real interes in viata culturala, fiind vizibila atitudinea directa fata de tot ceea ce intra in sfera artisticului.
Descrierea produsului
Cunoscut mai ales ca prozator, prin romanele si nuvelele de introspectie sociala si psihologica (Ion, Padurea spanzuratilor, Ciuleandra), Liviu Rebreanu s-a remarcat printr-o profunda cunoastere a atmosferei si creatiilor teatrale ale epocii sale, analizate atat contextual, prin referire la alte fenomene artistice, cat si in ceea ce le individualizeaza sistematic.
Piesele sale, cu o structura tematica recurenta in literatura franceza a inceputului de secol XX, sunt, in acelasi timp, reflectarea vie a societatii romanesti in continua schimbare, un fel de punere sub lupa a transformarilor ideologice si schimbarilor politice. Nu lipsesc parodia, umorul fin si dialogul taios, gradat in crescendo.
Cea mai mare parte a scrierilor despre teatru au fost publicate de Liviu Rebreanu in perioada primulul razboi mondial si in anii care au urmat Marii Uniri, la Lumina (intre 22 sept. 1917 si 10 iulie 1918) si Sburatorul (intre 19 apr. 1919 si 7 mai 1921). Contributia sa la aplicarea teoriilor teatrale elaborate este esentiala, fixand in constiinta publicului si a cercetatorilor rolul si importanta teatrului, ca instrument de cultivare si nu doar ca forma de divertisment.
Interesul major al cronicilor lui Liviu Rebreanu vine dintr-o radiografiere pertinenta a fenomenului teatral privit in ansamblu, in functie de ingerintele sistemului politic si de o infrastructura de cele mai multe ori fragila. Nu doar spectacolul in sine il preocupa pe Liviu Rebreanu, ci si felul in care se contureaza repertoriile, intentiile directorilor de teatru de a-si forma trupe si de a se impune printr-un program bine articulat, in concluzie, spatiul teatral in ansamblu, ceea ce face ca scrierile sale sa fie cu atat mai relevante. Liviu Rebreanu este un observator fin al contextului in care teatrul romanesc evolueaza, concentrandu-se pe sincronizarea cu dramaturgia occidentala si pe cele mai reprezentative montari cu piese din literatura dramatica autohtona. O alta coordonata asupra careia Rebreanu insista in cronicile sale este cultivarea publicului, provocarea lui prin propuneri cat mai incitante si intretinerea gustului pentru productii teatrale de calitate. Cronicile reflecta o cunoastere amanuntita si minutioasa a spatiului teatral romanesc si a principalelor institutii de spectacol angrenate in producerea artei autentice. Rebreanu trece in revista activitatea teatrelor, nu doar din perspectiva spectacolelor propuse, ci si din aceea a multiplelor probleme cu care se confrunta acestea. Actualitatea cronicilor sale este data de acuitatea perceptiei asupra intregului sistem teatral, astfel incat cea mai mare parte a lor pot fi citite si astazi cu mult interes, tocmai datorita unghiului de abordare. Rebreanu nu se opreste doar la spectacolul ca atare, reuseste sa-i dea o anvergura prin sublinierea importantei si noutatii montarii, in contextul cultural care o inglobeaza. Mai mult decat atat, notatiile sale extrem de pertinente sunt un fel de istorie vie a epocii. Pe Rebreanu il preocupa, deopotriva, implicatiile socialului in viata teatrala. Intr-un articol intitulat Criza directoriala,1 se opreste supra influentei politicului in viata culturala, dezaproband afinitatile elective de acest gen: „Suntem, probabil, singura tara din lume, unde directorul teatrului, in loc de chemare profesionala, trebuie sa fie client politic care vine si pleaca impreuna cu guvernul“. Aceste preferinte pe criterii non-artistice au repercusiuni extrem de grave asupra repertoriului si criteriilor de selectie. Rebreanu contesta vehement tot ceea ce tine de interese personale, infiltrate in climatul artistic. Nu intamplator, majoritatea pieselor sale radiografiaza mecanismele unei politici insinuate in societatea pe care o domina mai mult sau mai putin subversiv. Luarile de pozitie indica un real interes in viata culturala, fiind vizibila atitudinea directa fata de tot ceea ce intra in sfera artisticului.
Piesele sale, cu o structura tematica recurenta in literatura franceza a inceputului de secol XX, sunt, in acelasi timp, reflectarea vie a societatii romanesti in continua schimbare, un fel de punere sub lupa a transformarilor ideologice si schimbarilor politice. Nu lipsesc parodia, umorul fin si dialogul taios, gradat in crescendo.
Cea mai mare parte a scrierilor despre teatru au fost publicate de Liviu Rebreanu in perioada primulul razboi mondial si in anii care au urmat Marii Uniri, la Lumina (intre 22 sept. 1917 si 10 iulie 1918) si Sburatorul (intre 19 apr. 1919 si 7 mai 1921). Contributia sa la aplicarea teoriilor teatrale elaborate este esentiala, fixand in constiinta publicului si a cercetatorilor rolul si importanta teatrului, ca instrument de cultivare si nu doar ca forma de divertisment.
Interesul major al cronicilor lui Liviu Rebreanu vine dintr-o radiografiere pertinenta a fenomenului teatral privit in ansamblu, in functie de ingerintele sistemului politic si de o infrastructura de cele mai multe ori fragila. Nu doar spectacolul in sine il preocupa pe Liviu Rebreanu, ci si felul in care se contureaza repertoriile, intentiile directorilor de teatru de a-si forma trupe si de a se impune printr-un program bine articulat, in concluzie, spatiul teatral in ansamblu, ceea ce face ca scrierile sale sa fie cu atat mai relevante. Liviu Rebreanu este un observator fin al contextului in care teatrul romanesc evolueaza, concentrandu-se pe sincronizarea cu dramaturgia occidentala si pe cele mai reprezentative montari cu piese din literatura dramatica autohtona. O alta coordonata asupra careia Rebreanu insista in cronicile sale este cultivarea publicului, provocarea lui prin propuneri cat mai incitante si intretinerea gustului pentru productii teatrale de calitate. Cronicile reflecta o cunoastere amanuntita si minutioasa a spatiului teatral romanesc si a principalelor institutii de spectacol angrenate in producerea artei autentice. Rebreanu trece in revista activitatea teatrelor, nu doar din perspectiva spectacolelor propuse, ci si din aceea a multiplelor probleme cu care se confrunta acestea. Actualitatea cronicilor sale este data de acuitatea perceptiei asupra intregului sistem teatral, astfel incat cea mai mare parte a lor pot fi citite si astazi cu mult interes, tocmai datorita unghiului de abordare. Rebreanu nu se opreste doar la spectacolul ca atare, reuseste sa-i dea o anvergura prin sublinierea importantei si noutatii montarii, in contextul cultural care o inglobeaza. Mai mult decat atat, notatiile sale extrem de pertinente sunt un fel de istorie vie a epocii. Pe Rebreanu il preocupa, deopotriva, implicatiile socialului in viata teatrala. Intr-un articol intitulat Criza directoriala,1 se opreste supra influentei politicului in viata culturala, dezaproband afinitatile elective de acest gen: „Suntem, probabil, singura tara din lume, unde directorul teatrului, in loc de chemare profesionala, trebuie sa fie client politic care vine si pleaca impreuna cu guvernul“. Aceste preferinte pe criterii non-artistice au repercusiuni extrem de grave asupra repertoriului si criteriilor de selectie. Rebreanu contesta vehement tot ceea ce tine de interese personale, infiltrate in climatul artistic. Nu intamplator, majoritatea pieselor sale radiografiaza mecanismele unei politici insinuate in societatea pe care o domina mai mult sau mai putin subversiv. Luarile de pozitie indica un real interes in viata culturala, fiind vizibila atitudinea directa fata de tot ceea ce intra in sfera artisticului.
Detaliile produsului
De pe acelasi raft
-
PRP: 66.00 Lei
56.10 Lei
56.10 Lei66.00 Lei
-
PRP: 35.00 Lei
29.75 Lei
29.75 Lei35.00 Lei
-
PRP: 29.00 Lei
24.65 Lei
24.65 Lei29.00 Lei
-
PRP: 103.00 Lei
87.55 Lei
87.55 Lei103.00 Lei
-
PRP: 16.00 Lei
13.60 Lei
13.60 Lei16.00 Lei
-
PRP: 105.00 Lei
89.25 Lei
89.25 Lei105.00 Lei
-
PRP: 145.00 Lei
123.25 Lei
123.25 Lei145.00 Lei
-
PRP: 62.00 Lei
52.70 Lei
52.70 Lei62.00 Lei
