Intr-o lume dominata de barbati, trei femei se folosesc de aceste arme pentru a si croi propriul drum: Norah, o avocata nascuta in Franta, chemata de tatal sau acum batran si neputincios ca sa-l scoata din inchisoare pe fiul lui; Fanta, care lasa in urma o viata modesta, dar implinita, de profesoara in Dakar pentru a-l urma pe sotul ei in Franta, unde disperarea si esecurile acestuia otravesc totul; si Khady, o vaduva saraca, alungata de familia sotului ei si supusa celor mai mari umilinte, dar care nu vrea sa si piarda demnitatea de fiinta umana.

    De la Marie NDiaye, prima femeie de culoare recompensata cu Premiul Goncourt, un roman splendid si sfasietor totodata despre greutatile cu care se confrunta imigrantii africani in Franta. 

 

    „Atunci cand parintii sotului sau si surorile lui i-au lui Khady ce asteptau de la ea, i-au spus ceea ce urma obligata sa faca, ea o stia deja.

    Nu-si imaginase cum aveau sa-i arate ca vor sa se debaraseze de ea, dar presimtise sau stiuse mereu ca va veni ziua in care i se va porunci sa plece (adica intetelegerea tacita si sentimentele niciodata dezvaluite cladisera putin cate putin aceasta certitudine) inca din primele luni de cand se instalase la familia sotului ei, dupa moartea acestuia.

    Isi amintea de cei trei ani de casnicie a lor nu ca de o perioada senina, pentru ca asteptarea, dorinta teribila de a ramane insarcinata facusera din fiecare noua luna o ascensiune disperata spre binecuvantare, apoi, cand ii venea menstruatia, se prabusea, urmand o descurajare posomorata inainte ca speranta sa se nasca din nou si, cu ea, aceasta crestere progresiva, incredibila, amagitoare a zilelor, pana in momentul crud in care o durere imperceptibila in josul pantecelui ii spunea ca nici de data asta nu aveau noroc - nu, desigur, perioada aceea nu a fost nici linistita, nici fericita, de vreme ce Khady nu a ramas insarcinata. 

    Iar se gandea la ea insasi acum ca la o coarda intinsa la maximum, vibranta, solida, in spatiul limitat si arzator al acestei asteptari.

    I se parea ca nu se mai ocupase de nimic altceva, in timpul celor trei ani, in afara de a-si supune spiritul ritmuIui sperantei si al deziluziei, pentru ca acesteia din urma (zbaterea din vintre) ii succeda foarte repede recastigarea obstinata, aproape absurda a increderii.

    - Se va intampla, probabil, luna viitoare, ii spunea ea sotului ei.

    Pentru ca sotul pe care il avusese fusese un barbat foarte bun.

    O lasase, in sanul existentei lor comune, sa devina acea coarda intinsa nebuneste, pe care cea mai mica emotie o facea sa trepideze, si o inconjurase de atentie si de cuvinte prudente, delicate, de parca, ocupata sa creeze, avusese nevoie pentru a-si implini arta, punerea intr-o forma a obsesiei sale, tocmai de o atmosfera de respect mut in jurul ei.”