Tulburator prin incarcatura sa de adevar si ravasitor sufleteste, Ultimii martori ne schimba perspectiva asupra istoriei, a razboiului, a copilariei si a vietii.
    „Am cautat genul literar cel mai potrivit cu viziunea mea asupra lumii, care sa reflecte modul in care urechea mea aude, iar ochii mei vad viata. [...] Am incercat mai multe si in final am ales unul in care vocile omenesti vorbesc ele insele. [...] Eu nu inregistrez insa pur si simplu istoria seaca a evenimentelor si a faptelor, ci scriu o istorie a sentimentelor umane." Svetlana Aleksievici
    Cartile Svetlanei Aleksievici au fost sau vor fi publicate in 43 de limbi si in 47 de tari.
    Clasici contemporani Litera pune laolalta scriitori contemporani laureati sau nominalizati ai unor prestigioase premii literare, care le prefigureaza statutul de „clasici". Fictiunile cele mai noi, cele mai vandute, cele mai iubite din zilele noastre — carti pe care abia astepti sa le citesti.
    Fragment:

    "„EU SUNT MAMA TA...”

    Tamara Parhimovici — 7 ani
    In prezent e secretara-dactilografa.
    Tot razboiul m-am gandit la mama. Am pierdut-o din primele zile...
    In timp ce dormim, tabara noastra de pionieri este bombardata. Sarim toti din corturi, alergam si strigam: „Mama! Mama!" Educatoarea ma ia de umeri si ma scutura sa ma linistesc, dar eu strig intruna: „Mama! Unde e mama mea?" Pana ce ma lipeste de ea si imi spune: „Eu sunt mama ta".
    Pe patul meu atarnau o fustita, o bluzita alba si cravata rosie. Le-am imbracat si am pornit pe jos catre Minsk. Pe drum, multi copii au fost intampinati de parinti, dar mama mea n-a venit. si deodata se duce vorba: sunt in oras..." Ne-am intors cu totii din drum. Cineva mi-a spus ca o vazuse pe mama moarta.
    Si aici nu-mi aduc bine aminte.... Nu mai stiu cum am ajuns la Penza, cum am fost dusa la casa de copii, nu mai tin minte... Sunt niste pagini albe in memorie... Doar atat imi amintesc, ca eram multe, dormeam cate doua in pat. Daca una incepea sa planga, incepea si cealalta: „Mama! Unde e mama mea ? Eram mica; voia sa ma infieze o doica. Iar eu ma gandeam la mama...
    Plec din sala de mese, si copiii striga in cor: „A venit mama ta!" imi rasuna in urechi: „Mama taaaaa... Mama taaaaa..." Eu o visam pe mama in fiecare noapte. Pe mama mea adevarata. Si, deodata, ea apare in realitate! Dar mie mi se pare ca visez. O vad intr-adevar si nu imi vine a crede. Cateva zile au incercat sa ma convinga, dar ma temeam sa ma apropii de ea. Daca e vis? Daca e un simplu vis? Mama plangea, iar eu strigam: „Nu te apropia! Mama mea a fost omorata". Mi-era frica... Mi-era frica sa cred in fericirea mea...
    Si astazi... Toata viata am plans in momentele fericite. Ma napadesc lacrimile. Toata viata... Sotul meu... suntem indragostiti de multi ani. Cand m-a cerut in casatorie — „Te iubesc. Hai sa ne casatorim!" eu aveam ochii in lacrimi... El s-a speriat: „Te-am jignit?" „Nu! Nu! sunt fericita!" Dar niciodata nu pot fi pe deplin fericita. Nu reusesc. Ma tem de fericire. Mi se pare mereu ca acusi-acusi o sa se termine. Tot timpul traieste in mine acest „acusi-acusi". O frica din copilarie..."