Urmarind cronologia scrierilor olahiene (v. anexa), se constata evolutia de la incercari cu pretentii de lucrari de stiinta oculta - alchimie -, de la versuri traduse in latineste din elina si, mai ales, proprii, in ambele limbi, de la epistole cu tematica variata, la maturitatea artistica din Hungaria si Atila si la alte lucrari istorice sau de doctrina ori dogma religioasa. Privitor la traducerile lui Olahus, Petrus Nannius, reprezentant de referinta al umanismului belgian, ii scria de la Louvain, in 14 octombrie 1536, comparindu-i-le cu ale lui Erasmus: si (v. Olahus - Corespondenta, pp. 178-180). Poeziile originale, unele simple scrisori versificate, altele cu autentice filoane de arta literara, imbina elemente ale Antichitatii precrestine cu imaginea lui Dumnezeu - numit, alaturi de Jupiter, Tata ceresc -, teme laice si religioase, elogii si incredibile imprecatii, bucuria si drama vietii, in scurte epigrame sau largi poeme. In ce masura poate fi considerat Olahus poet adevarat o releva nu numai versuri sclipitoare, ci si marturia cuvintului migalit, cumpanit cu exigenta muzelor si a lui Apollo. Mereu nemultumit de expresia sa, Olahus duce dorul licorii Castalidelor si al tihnei studiului. Dar cintul sau nu se stinge in sterpe ecouri, ci dainuie, alaturi de poeticitatea mai tuturor paginilor de proza literar-istorica. Cunoscind viata zbuciumata a umanistului transilvanean, acelasi Nannius, asistat in lectura poeziilor lui Olahus de Conradus Goclenius - somitatea de la catedra de latina de la Louvain -, i se adreseaza astfel prietenului sau: (vezi Olahus - Corespondenta, scrisoarea din 1 aprilie 1538, pp. 201-202). In exegeza romaneasca, Gabriel Tepelea apreciaza ca talentul poetic al lui Olahus nu este deloc firav si pledeaza, alaturi de altii, pentru apararea si studierea operelor literare umaniste de expresie latina, numindu-le (v. Gabriel Tepelea, Optiuni si retrospective, Editura Eminescu, Bucuresti, 1983, p. 109). Iar cercetatorul Toth Istvan remarca despre Nicolaus Olahus ca (t.n., apud Toth Istvan, Alkinoos kertje..., Editura Dacia, Cluj, 1970, p. 157). Ceea ce se poate numi, insa, opera de capatii a lui Nicolaus Olahus, sint cele doua carti istorico-literare, Hungaria si Atila (ambele din 1536), singurele pe care a apucat sa le scrie, de fapt, un preambul monografic si un episod de etnogeneza, din lucrarea de mari proportii proiectata. Gindite si elaborate conform noii orientari a scolii biondine, aceste scrieri imbina dimensiunea geografica cu cea istorica, stiintele cu arta cuvintului, consemnarea cu comentariul istoric, oferind si importante date etnografice. Satisfacind exigentele vremii datorita talentului si atentiei distributive a autorului lor, amindoua sint de valoare europeana, avind ca metoda pe cea cultivata de Flavio Biondo in Italia illustrata, de Aventius in Germania illustrata, de Beatus Rhenanus in Rerum Germanicarum libri tres sau de Albert Kranz in Vandalia, Saxonia si Dania. Dominanta antiotomana confera, insa, paginilor olahiene un patos intens si, prin aceasta, obiectivitatea se lasa eclipsata de o viziune aparte, operele staruind intre o coordonata documentara si o alta, de creatie. De aceea, lectorul este purtat intr-un univers la limita fabulosului, cu personaje stranii, cu tarimuri legendare, iar trairile sale nu seamana cu cele spre care il dirijeaza, bunaoara, desi cu o similara exagerare, dar fara rezonante de poeticitate, Antonius Verantius in a sa De situ Transilvaniae, Moldaviae et Transalpinae, in pofida apropierii subiectelor si a identitatii metodei.